„Nu Are Cine Să-i Supravegheze Decât Tine”: I-a Spus Fiica Mamei Sale

Elena stătea pe canapeaua uzată, cu capul îngropat în mâini. Zgomotul din sufragerie era asurzitor. Andrei și Mihai erau din nou la treabă, alergând prin casă, sărind de pe mobilă și țipând cât îi țineau plămânii. Putea auzi sunetul a ceva care se sparge, urmat de un țipăt puternic.

„Mamă! Andrei m-a lovit!” Vocea lui Mihai străpungea haosul.

Elena oftă adânc, simțind greutatea epuizării apăsându-i pe umeri. Avea grijă de nepoții ei de șase luni, de când fiica ei, Ana, îi lăsase în grabă cu o explicație rapidă și o promisiune că se va întoarce curând. Dar „curând” se transformase într-o perioadă nedeterminată, iar Elena rămăsese să gestioneze băieții singură.

„Nu are cine să-i supravegheze decât tine,” spusese Ana înainte de a ieși pe ușă în grabă. Elena ar fi vrut să protesteze, să-i spună fiicei sale că era prea bătrână și prea obosită pentru a face față la doi băieți neastâmpărați, dar cuvintele i se opriseră în gât.

Acum, în timp ce se ridica cu greu de pe canapea și se îndrepta spre sufragerie, se întreba cât timp va mai putea continua așa. Camera era un dezastru. Jucăriile erau împrăștiate peste tot, iar o vază spartă zăcea în bucăți pe podea. Andrei stătea deasupra lui Mihai, care își ținea brațul și plângea.

„Andrei, ce ți-am spus despre a-ți lovi fratele?” Vocea Elenei era fermă, dar în interior simțea un val de neputință.

„El a început!” strigă Andrei înapoi, cu fața roșie de furie.

Elena se aplecă lângă Mihai și îi verifică brațul. Nu părea să fie rupt, dar se forma o vânătaie urâtă. Îl trase într-o îmbrățișare, încercând să-i liniștească suspinele.

„Andrei, mergi în camera ta,” spuse ea ferm. „Acum.”

Andrei plecă trântind ușa, mormăind sub respirație. Elena îl privi plecând, simțind un amestec de frustrare și tristețe. Își iubea nepoții din toată inima, dar certurile lor constante și comportamentul lor neadecvat o epuizau.

Îl ajută pe Mihai să se ridice și îl conduse în bucătărie. Trebuia să facă ordine în sufragerie, dar mai întâi trebuia să se asigure că Mihai era bine. Îl așeză la masă și scoase un pachet de gheață din congelator.

„Ține asta pe braț,” spuse ea blând.

Mihai suspină și făcu ce i se spusese. Elena se așeză în fața lui, simțind un val de oboseală copleșitoare. Își dorea ca Ana să se întoarcă și să preia responsabilitatea. Își dorea un moment de liniște și pace.

Dar aceste dorințe păreau la fel de îndepărtate ca întotdeauna. Zilele se amestecau într-o ceață de zgomot și haos. Elena încerca din răsputeri să-i țină ocupați pe băieți cu jocuri și activități, dar energia lor părea nesfârșită. Se certau constant, iar ea își petrecea majoritatea timpului jucând rolul de arbitru.

Într-o după-amiază, Elena i-a dus pe băieți în parc, sperând că aerul proaspăt le va face bine. Dar nu trecu mult până când Andrei împinse un alt copil de pe leagăn, iar Mihai se certase cu un grup de copii pentru o minge de fotbal.

„De ce nu puteți să vă purtați frumos?” strigase Elena exasperată în timp ce îi trăgea înapoi acasă.

Cei alți părinți din parc îi aruncaseră priviri dezaprobatoare și simțise un sentiment profund de rușine. Ar fi vrut să-și ceară scuze lor, dar nu era timp. Trebuia să-i ducă pe Andrei și Mihai acasă înainte să mai provoace alte probleme.

Înapoi acasă, Elena se prăbuși din nou pe canapea. Băieții erau în camerele lor, supărați după ce fuseseră certați. Închise ochii și încercă să blocheze zgomotul certurilor lor.

Se gândi să o sune pe Ana, să o roage să se întoarcă și să-și asume responsabilitatea pentru copiii ei. Dar știa că ar fi fost inutil. Ana fusese mereu zburdalnică și nesigură. Elena o crescuse singură după ce soțul ei plecase, iar acum părea că era destinată să-și crească și nepoții singură.

Zilele se transformau în săptămâni, iar epuizarea Elenei devenea tot mai profundă. Într-o seară, în timp ce pregătea cina, auzi un zgomot puternic din sufragerie. Inima i se strânse când alergase să vadă ce s-a întâmplat și îi găsi pe Andrei și Mihai luptându-se pe podea, înconjurați de cioburi de sticlă de la o ramă foto spartă.

„Ajunge!” strigase ea, trăgându-i unul de altul.

Dar nu avea niciun rost. Băieții erau scăpați de sub control, iar Elena se simțea neputincioasă să-i oprească. Se prăbuși din nou pe canapea, cu lacrimi curgându-i pe față.

Nu avea cine să-i supravegheze decât ea. Și nu știa cât timp va mai putea continua așa.