„Cât mai pot să duc?… Când trebuie să-mi întrețin familia în locul soțului meu”

„Dacă mai trântești o dată ușa, să nu te mai întorci!” a strigat Gabi din sufragerie, fără să-și ridice privirea din telefon.

Am rămas cu mâna pe geacă, cu legitimația de la muncă prinsă strâmb de guler și cu stomacul strâns ca înainte de un examen. „Nu trântesc nimic, Gabi. Încerc doar să respir. Și să ajung la schimb.”

„Schimb, schimb… mereu schimb. De parcă n-ai avea și o casă.”

Am râs scurt, dar mi-a ieșit un sunet mai mult ca un plâns. Casa. Ce cuvânt mare pentru două camere într-un bloc vechi din Berceni, cu calorifere care bat noaptea și pereți subțiri prin care auzi certurile altora. Doar că la noi nu se auzea doar ceartă. Se auzea și tăcerea mea.

În lift, m-am uitat la fața mea în oglinda zgâriată. Cearcăne. Părul prins la întâmplare. Ochii care parcă nu mai aparțineau nimănui. „Doar încă o lună,” îmi spun mereu. „După sesiune. După rata la bancă. După ce se liniștește…” Numai că nu se liniștește.

Ziua eram la facultate, în amfiteatrul ăla rece, cu colegi mai tineri care vorbeau despre Erasmus și city-break-uri. Eu îmi calculam în minte cât mai avem pe card și dacă ajunge până luni. Seara, la job, făceam ture lungi și zâmbeam mecanic oamenilor care își cumpărau cafeaua de 18 lei fără să clipească. Noaptea, scriam. Nu din pasiune. Din disperare. Textele mele plătite la bucată erau diferența dintre „mai trăim o săptămână” și „suntem executați silit”.

Când m-am întors acasă, după miezul nopții, Gabi era întins pe canapea. Televizorul mergea în gol. Pe masă, o factură desfăcută și o sticlă de bere pe jumătate.

„Ai mâncat ceva?” am întrebat încet.

„Nu mi-a fost foame,” a zis, și a schimbat canalul, de parcă asta era problema.

Mi-am scos pantofii cu mișcări lente, ca să nu-l „deranjez”. În bucătărie, chiuveta era plină. M-am uitat la farfurii și, pentru o secundă, mi s-a părut că fiecare pahar murdar e o zi din viața mea aruncată la întâmplare.

„Gabi,” am spus, întorcându-mă în sufragerie. „Tu ai fost azi la interviu?”

A încremenit o clipă, apoi a ridicat din umeri. „Nu. N-a mai avut sens. Mi-au zis că te sună ei.”

„Te sună ei… după ce te văd. Tu nici n-ai fost.”

„Și ce vrei să fac? Să mă duc să mă umilesc pe 3.000 de lei?”

„Eu pe cât crezi că muncesc?” mi-a scăpat. Mi-am simțit vocea cum se rupe. „Eu pe cât crezi că dorm? Când învăț? Când trăiesc?”

S-a ridicat brusc, iritat. „Iar începi? De parcă eu stau degeaba de plăcere. Mă apasă și pe mine. Crezi că nu-mi e rușine?”

„Rușinea ta nu plătește rata, Gabi.”

A fost liniște. Îmi auzeam pulsul în urechi. Apoi, cu o voce mai joasă, el a zis: „Tu nu mai ești femeia cu care m-am însurat. Ai devenit… contabil. Gardian. Șef.”

M-am simțit lovită. Nu pentru că nu era adevărat, ci pentru că era adevărul pe care-l înghițeam în fiecare zi. Da, devenisem contabil. Și șef. Și gardian. Pentru că altfel se prăbușea tot.

Mi-am adus aminte de început, când stăteam pe banca din fața căminului, cu o shaorma împărțită la doi și cu planuri mari. El îmi spunea: „O să vezi, o să fac eu bani, să nu te mai stresezi.” Iar eu îl credeam. Îl iubeam atât de simplu, încât nu-mi imaginam că iubirea poate ajunge să semene cu o datorie.

Telefonul meu a vibrat. Mesaj de la mama: „Tati iar a întrebat dacă mai poți să ne ajuți luna asta cu medicamentele. Dacă nu, ne descurcăm…”

Am închis ochii. Niciodată nu se „descurcau”. Se împrumutau de la vecini. Se rușinau. Și eu nu puteam să-i las.

„Ce e?” a întrebat Gabi.

„Nimic,” am mințit. M-am așezat pe marginea patului, în dormitor, și am început să scot din ghiozdan cursurile. Pentru sesiune. Pentru încă o încercare de a ieși din groapa asta.

A intrat după mine, mai moale. „Hai, nu mai fi așa. O să fie bine.”

„Când?” am întrebat fără să-l privesc. „Când o să fie bine? Când o să mă trezesc și n-o să-mi mai fie frică de sunetul notificării de la bancă? Când o să nu mai simt că, dacă eu cad, se îneacă toți?”

S-a apropiat și a vrut să mă atingă pe umăr. M-am ferit instinctiv. Nu din ură. Din epuizare.

„Deci acum nici nu mă mai suporți,” a zis el, și în vocea lui a apărut ceva copilăresc, rănit.

„Nu mai știu ce simt,” am recunoscut. „Știu doar că mi-e dor de mine. De fata care râdea. De femeia care avea timp să-și pună o mască pe față, nu doar să-și pună o mască pe suflet.”

A tăcut. Apoi, aproape șoptit, a zis: „Dacă pleci, ce fac?”

În întrebarea aia era tot: dependența lui, comoditatea, frica, și faptul că mă vedea ca pe un colac de salvare, nu ca pe un partener.

„Nu știu,” am spus, simțind cum mă ustură ochii. „Dar dacă rămân așa, fără să te miști tu, eu ce fac?”

În noaptea aceea am scris până la patru. Nu pentru bani. Pentru mine. Am scris o listă pe o foaie: „Ce am nevoie ca să trăiesc.” Somn. Respect. Ajutor real. Un plan. Terapie, dacă e cazul. Și curaj.

Dimineața, când am plecat la cursuri, Gabi încă dormea. Pe masă, factura rămăsese deschisă ca o rană. M-am oprit în prag și m-am uitat la el. Încă îl iubeam, undeva, în spatele tuturor straturilor de oboseală. Dar iubirea mea nu mai putea să fie singura sursă de oxigen din casa asta.

Și mă întreb, cu cheia în mână și cu viața strânsă în piept: dacă îi mai dau încă o șansă, mă salvez pe mine… sau mă îngrop mai adânc?

Poate că nu întrebarea e „cât mai pot”, ci „de ce doar eu trebuie să pot?”. Tu ce ai face în locul meu: ai rămâne și ai impune reguli dure sau ai pleca, ca să nu te pierzi definitiv?”