Zbor de ieri: O reîntâlnire care mi-a zguduit sufletul

— Gabriela, tu vii la întâlnire sau bineînțeles că găsești din nou o scuză? Am tresărit la vocea surorii mele, Ana, care răsfoia invitația pe care încercam să o ascund între facturi. O aprinsesem pe masa din bucătărie de cum am venit de la serviciu, uitându-mă prea mult la listele de absenți și prezenți, de parcă de acolo urma să-mi aflu destinul.

Nu voiam să merg. De ce să mă mai întorc la oameni de care mă separase deja timpul? La nimeni nu-i mai pasă dacă am ajuns „ceva” sau nu, iar cele câteva amintiri de atunci păreau rupte dintr-o altă viață. Dar numele lui Matei, scris aproape de finalul listei, m-a lovit ca o palmă caldă peste obraz. Matei, băiatul din ultima bancă, cu zâmbetul ăla usor ironic, cu ochii prea mari pentru tăcerea lui. Matei, cel ce mi-a oferit un singur vers, scris stângaci pe o margine de caiet: „Zborul se învață cel mai greu de pe bancă.”

Nu m-am putut abține să nu-l caut pe Facebook. Poza lui de profil era o fotografie cu muntele în spate, el într-o cămașă roșie, zâmbind strâmb, de parcă știa că cineva din trecut se uită la el cu inima la gură. Nu îndrăzneam să-i scriu, să-i spun că încă am undeva, între filele prăfuite ale unui jurnal, poezia lui. Freamătul serii de vineri, când era reuniunea, s-a transformat într-un uragan de emoții. Mi-am spus că nu merg. Dar în ziua aceea, la ieșirea de la serviciu, mi-am găsit pașii duși spre casa părintească, unde trebuia să aibă loc întâlnirea.

Mirosul de ostropel și vechile scaune din lemn au adus cu ele toate spaimele copilăriei. Am intrat și am recunoscut, dintr-o dată, privirile care mă urmăreau când traversam curtea de la școală spre casă. Mariana, tot slabă, cu nasul mic și vocea stridentă. Laurențiu, puțin chel, dar la fel de glumeț. Am trecut de ei cu un zâmbet forțat, hotărâtă să uit de ce am venit de fapt.

Apoi l-am văzut. Matei stătea sprijinit de tocul ușii, strângând o bere între degete; se uita în gol sau poate tocmai mă aștepta. Inima mi-a bătut haotic, de parcă aș fi fost aruncată înapoi în ultima noastră oră de română din clasa a opta, când s-a apropiat și mi-a pus poezia în palmă fără să spună nimic.

— Bună, Gabriela, a zis el firesc, ca și când am fi vorbit ieri.

— Bună, Matei, cred că mi-a tremurat vocea, dar am zâmbit larg. Nu știu dacă a observat.

— Ai mai scris?

M-am podidit râsul. Am continuat să scriu, dar niciodată nu am avut curaj să public.

— Scriu pentru mine. Și tu?

Ochii i s-au luminat.

— Eu am tot încercat să fug de ce-am simțit. Dar uite că, la bătrânețe, tot același vers mă urmărește, a zis, apoi a atins ușor cu degetul marginea unui pahar, de parcă ar fi mângâiat hârtiile vechi.

Discuția noastră s-a stins prea repede, căci „gașca” a început să ne tragă în toate părțile. Seara a devenit agitată, cu glume, râsete, amintiri revărsate peste mese pline de prăjituri uscate și cafea instant. Dar eu mă trezeam mereu cu privirea spre el, căutându-i ochii.

În drum spre baie, l-am găsit în curte, fumând singur. Am închis poarta după mine, iar el s-a întors fără să fie surprins.

— Ți-ai amintit?

— Am încercat să uit. Dar nu pot, i-am spus. În ochii lui era tot adolescentul care m-a făcut să roșesc de fiecare dată când se așeza lângă mine.

Matei a tras aer în piept.

— Ai știut vreodată cât te-am iubit, Gabriela? N-am avut niciodată curaj să-ți spun. Eram ultimul, rușinos și sărac. Tata trăgea la fabrica de mobilă, mama nici nu avea din ce să-mi dea de pachet. Tu păreai de neatins.

Ceva în mine s-a rupt. Nu l-am văzut niciodată așa atunci, dar mi-am amintit de privirile lui, de grija cu care mă asculta când povesteam despre poezii, de felul în care păstra distanța, dar nu-și lua ochii de la mine.

— Eu eram deja toată a ta. Dar viața… uite unde ne-a dus. Eu am acceptat o căsnicie în care m-am pierdut, din care am ieșit abia anul trecut. Tu?

A zâmbit trist.

— Eu n-am știut niciodată să rămân. M-am mutat, am plecat, am schimbat orașe. Mereu am sperat să te întâlnesc din nou, dar niciodată nu am avut destul curaj să încerc să te caut cu adevărat.

Ploua încet, aproape imperceptibil. M-am apropiat și l-am îmbrățișat, ca și cum aș fi recuperat tot ce am pierdut. Un gest năucitor, nepotrivit pentru două suflete trecute prin viață, dar atât de firesc. Am plâns amândoi pe întuneric, furișat, ca doi copii ce-și joacă adolescența pe furate.

În noaptea aceea nu ne-am spus nimic despre viitor. Doar că, în zori, când am ieșit în grădina veche, mi-a lăsat pe masă, lângă o ceașcă de cafea uitată, un alt vers:

„Pășim pe drumuri separate,
Dar umbrele se țin încă de mâini.”

În fața oglinzii, mi-am dat seama că, uneori, trecutul nu e locul de care trebuie să fugim. Poate chiar acolo găsim răspunsuri pe care le-am căutat o viață. Oare câți dintre noi și-au lăsat inima agățată într-o bancă veche, sperând să se întâlnească, cândva, când cineva îi va chema acasă?

Cum ar fi arătat viețile noastre dacă am fi avut curaj atunci? Sau dacă l-am avea acum?