Umbre pe Geam: Viața Mea Prin Lentila Așteptărilor

— De ce n-ai purtat rochia aia roșie? Ai văzut cum s-a uitat doamna Popescu la tine? Glasul mamei mi se aude și-acum, spărgând liniștea bucătăriei de la etajul zece, cu ferestrele murdare ce dau spre Bulevardul Unirii. Eram în clasa a unsprezecea atunci și visam să dispar, să mă fac nevăzută, să nu-i mai simt privirea care citea fiecare gest, fiecare alegere a mea ca pe o vină personală.

Îmi aduc aminte cum am închis ochii atunci, ascunsă în spatele ușii, și-am strâns pumnul de parcă în palmă țineam toată rușinea și furia lumii. Toate acele cine afurisite, în care sunetele tac și cuvintele apasă aerul, cu tata butonând nervos la radio și fratele meu, Sabin, privindu-mă trist pe sub sprâncene, de parcă și el ar fi vrut să mă salveze, dar nu știa cum.

Acum, în metrou, privind reflecția feței mele palide printre umbrele furișate ale călătorilor, realizez cât de mult semăn cu ea. Iulia, mama. Cocoțată pe tocuri, mereu cu un sacou prea sobru, vorbind despre reușite ca despre obligații, despre visuri ca despre responsabilități. „Noi nu avem voie să greșim, Irina! Din familia noastră se așteaptă!” Așa mi-a spus când am vrut, pentru prima oară, să aleg facultatea la care să merg. Și-am simțit, atunci, că visele mele trebuie să încapă în forma strâmtă a unor pantofi care nu mi s-au potrivit niciodată.

— Irina, ești gata? Nu vrei să ne grăbim? Diriginta spunea că în seara asta vin toți profesorii… Mă trezesc la realitate din amintire, când vocea prietenei mele, Catrina, răsună moale în telefon.

— Vin. La ce bun să fug? Știi tu, Catrina… eu am fugit toată viața fără să ajung nicăieri.

Ea tace o clipă, apoi oftatul ei se pierde în zgomotul roților de tren. Simt cum sufletul mi se strânge.

— Niciodată n-ai vorbit așa, Irina. Să vii, o să te ajut să respiri, zice ea încet, și știu că ce vrea să spună este că mă va ascunde iar în camera cu pereți portocalii, departe de mătușa tradusă în priviri acuzatoare, de tata care nu-și găsește cuvintele decât să atace, sau poate doar se teme să-și arate iubirea.

Metroul se oprește brusc între stații. Între ledurile verzui și vorbele ce răsună din difuzoare, lumea devine dintr-odată difuză, ca o fotografie mișcată. Mă apuc de bară și privesc iar geamul. Ce văd? O fată de douăzeci și patru de ani, neatentă la propriile nevoi, crescută între așteptări care nu sunt ale ei. O fată care a studiat Dreptul pentru mama, care s-a logodit cu Adrian doar ca să nu dea motive de bârfă, care a învățat să tacă atunci când ar fi vrut să urle.

Frânturile unui dialog vechi îmi răsună în minte.

— Irina, fetele ca tine nu au voie să viseze la actorie. N-ai văzut că teatrul e pentru copii răsfățați? Tu trebuie să fii exemplu!

— Exemplu pentru cine, mamă? Pentru cine nu vrea să mă vadă pe mine, ci doar un trofeu?

— Pentru noi, pentru familie! Nu ești singură pe lume!

În seara aceea, am plâns în baie până s-au spart venele sub ochi. Sabin mi-a adus ciocolată pe furiș și mi-a șoptit: „Dacă nu poți să te iubești tu, încearcă măcar să te ierți.” Dar cum să mă iert când nu am avut niciodată curajul să mă apăr? Când am încăput mereu în lumea altcuiva, ca o piesă de puzzle stricată?

Telefonul sună iar. E mama. Răspund. Totul pare la fel ca întotdeauna, dar în vocea ei e o urmă de oboseală pe care n-am recunoscut-o niciodată până acum.

— Unde ești, Irina? Știi că trebuie să ajungi la masa de duminică. Străbunica vine și ea.

Ezit. Încerc să găsesc curajul să spun ce-mi frământă sufletul.

— Mamă… eu chiar nu vreau să vin azi. Simt că… nu mă regăsesc acolo. Parcă nu mai sunt eu. Parcă niciodată n-am fost.

Se face tăcere. Mi-e teamă că iese din nou furtuna.

— Nu înțeleg, Irina. Ești obosită? Toți avem zilele grele, dar nu e despre tine, ci despre familie. Tu te-ai născut ca să contezi aici.

— Dar… dacă nu mai știu cine sunt eu fără voi? Dacă nu vreau să mai fiu doar un decor în viața mea? Poți să fii mândră de mine, dacă nu sunt ce-ai visat?

Oftează. Un oftat lung, care-mi amintesc de ploaia pe sticlă.

— Nici eu nu știu, Irina. Nici eu nu știu dacă am trăit măcar o zi pentru mine sau doar pentru mama mea…

Rămân cu telefonul în mână, frecușându-mi tâmplele cu degetele. N-am auzit-o niciodată atât de sinceră. Mereu am crezut că e invincibilă, că nu suferă. Mereu am crezut că, dacă arăți slăbiciuni, lumea te strică, dar poate că tocmai atunci te reconstruiești cu adevărat.

Când ajung acasă, Sabin se uită la mine cu ochi umezi.

— Ai plâns, surioară? Măcar de data asta să fi plâns pentru tine?

Îl îmbrățișez. Plâng pentru cine sunt și pentru cine aș fi putut fi. Dar, spre surprinderea mea, simt că nu e doar lacrimă, ci și începutul eliberării mele. Mă uit în oglindă și, printre umbrele care căzuseră ani la rând pe fața mea, încep să-mi văd conturul.

Cine sunt atunci când nu mai trebuie să fiu perfectă? Dacă azi, pentru prima oară, încerc să mă ascult, oare cine s-ar speria mai tare: eu sau mama? Voi pentru cine trăiți, cu adevărat?