Ce a făcut mama în acea noapte ne-a schimbat pentru totdeauna

— Nu vreau să mai aud nimic, Ileana! Ajunge! se auzi glasul tatălui meu răsunând puternic din sufragerie, în timp ce eu, Cristi, încercam să-mi acopăr urechile cu perna. Plânsetul surorii mele, Bianca, răzbătea din camera cealaltă prin ușa crăpată. Pentru noi era doar încă o seară plină de certuri, dar nimeni nu și-ar fi imaginat ce avea să urmeze.

Mama mea, Ileana, era genul de femeie care nu știa ce înseamnă odihna. Între a doua tură la spital ca asistentă , grija pentru casă și încercarea de a ține familia unită, am simțit mereu că trăim pe un fir subțire, gata oricând să se rupă. Tata, Sorin, cândva visător și blând, devenise în ultimii doi ani parcă alt om – morocănos, obosit, veșnic nemulțumit. După ce și-a pierdut locul de muncă la fabrică, optimismul a fost înlocuit de o tăcere rece și izbucniri necontrolate.

În seara aceea, mama făcea eforturi să-l aducă pe tata la masa din bucătărie. Masa era plină de ciorbă rece, pâine veche și aerul dens al nemulțumirii. — Sorine, hai să mâncăm împreună. E târziu, nimeni nu doarme nemâncat, spunea mama cu voce joasă, ca să nu ne sperie. Dar tata nici nu se uita la noi. Se holba în gol, cu privirea lui de gheață. Bianca și cu mine ne țineam de mâini sub masă, ca și cum am fi putut împiedica furtuna printr-o strângere mai puternică.

Noaptea a venit, dar somnul nu. Prin pereții subțiri, auzeam șoapte și suspine. M-am ridicat tiptil și am ieșit pe hol. Am auzit, pentru prima oară, pe tata plângând. Mama îi tot șoptea, aproape rugându-se: — Sorine, nu te mai pierde! Pentru copii, pentru mine, încearcă! La ce bun toate, cânta vocea lui joasă, răgușită. — Eu nu mai pot, Ileana, nu mai sunt bun de nimic. Lăsați-mă în pace!

A fost ultima noapte când tata a mai dormit acasă.

A doua zi, în zori, l-am găsit pe tata la ușă, cu două genți vechi. Ne-a ținut o scurtă predică, ca și cum ar fi citit un text, apoi a plecat. Bianca plângea zguduitor, eu simțeam o furie surdă cum îmi inundă pieptul. Mama stătea în prag, umerii lăsați, și privea strada goală unde dispăruse silueta tatei.

În următoarele zile, casa noastră s-a schimbat. Mama se forța să zâmbească, gătea cartofi prăjiți — „mâncarea fericirii”, cum o numea ea — și ne promitea că o să fie bine. Dar știam cu toții că nu era.

Într-o noapte, când Bianca adormise cu capul pe cărțile de școală, m-am apropiat de mama în bucătărie. Își făcea ceai și avea ochii roșii. — De ce l-ai lăsat să plece? De ce nu l-ai oprit?

A tăcut mult înainte să răspundă. — Pentru că uneori, dragul meu, să iubești pe cineva înseamnă să-l lași să plece, dacă așa crede el că va găsi liniștea.

Urma să înțeleg cât de mult o va costa această decizie. Lumea satului a început să vorbească. Când mergeam la magazin, toate privirile erau pe noi. Doamna Petrina, vecina de lângă școală, îi spunea mamei cu o compasiune falsă: — Of, Ileano, vai de capul tău… Și tata a început să trimită bani tot mai rar. Am simțit sărăcia în felul în care cartofii și ceapa țineau de foame la prânz, iar serile ni le petreceam la lumina unei veioze obosite.

Bianca suferea vizibil. S-a retras, vorbea puțin și începuse să chiulească de la școală. Însă mama nu a cedat. S-a făcut stâlpul nostru, chiar dacă o vedeam clătinându-se uneori pe ascuns.

Într-o sâmbătă, la o săptămână după ce tata a plecat, ușa s-a deschis brusc. Intrase tata, murdar, cu ochii injectați. Mirosul de alcool era deja cunoscut. Ne-a privit, s-a uitat la mama și a urlat răgușit: — Ce faci, îi înveți să trăiască fără bărbat în casă? S-a iscat o ceartă teribilă, Bianca plângea, eu simțeam că explodez. Mama l-a privit cu o durere și o furie pe care nu i le cunoșteam: — Îi învăț să fie demni, Sorine, să nu se lase călcați în picioare. Ieși!

În acea seară, tata a spart un pahar în bucătărie. A trântit ușa și a dispărut.

Noaptea, mama stătea în sufragerie cu fața în mâini, fără să știe că o privesc din ușă. Vorbea cu ea însăși, o rugăciune amestecată cu lacrimi: — Ce să fac, Doamne? Cum să-i cresc singură?

În răstimpul următoarelor luni, am văzut-o pe mama transformându-se. A început să meargă la piață să vândă brânză, a prins încă un job ca menajeră. Nu mai zâmbea cum o făcea odinioară, însă nu s-a dat bătută. Într-o zi, Bianca s-a întors acasă bătută de niște colegi care râdeau că nu avem „familie normală”. Mama a sărit ca o leoaică, a mers la școală și a cerut socoteală directorului — amenințând că iese cu tot satul în fața primăriei dacă nu ia măsuri împotriva huliganismului. De atunci, Bianca a început să se deschidă iarăși puțin. Am văzut că, deși mama era frântă, avea pentru noi resurse nebănuite.

Tata nu a revenit decât sporadic, doar când banii de la ajutorul social se terminau. Tot el dădea vina pe mama pentru tot răul din casă. Într-o seară, în fața noastră, mama i-a spus: — Nu mai ai ce căuta aici, Sorine. Aici stăm doar noi, eu și copiii mei.

Următoarea zi a fost cea în care am auzit zvonul: mama urma să plece la muncă în Italia, pentru sezon. Era șocant, nici nu știam când a pregătit totul. Fusese anunțată în secret, pentru că altfel tata ar fi venit să ceară bani. A doua noapte, înainte să plece cu microbuzul la cinci dimineața, a intrat la noi în cameră. Biciclița avea ochii roșii. — Promit că mă întorc înainte de Crăciun. Să aveți grijă de voi. Să munciți la școală. Și, Cristi, să fii bărbatul casei, dar nu ca tata.

În noaptea aceea, am simțit pentru prima oară ce înseamnă responsabilitatea pe care mama o purtase mereu singură. Bianca mă privea speriată. — Crezi că se va întoarce?, a șoptit.

Eu nu știam ce să răspund. În mintea mea suna mereu vocea mamei: „Să nu se lase călcați în picioare.” Și mă gândeam atunci, și mă mai gândesc și azi: de câte ori o mamă trebuie să-și sacrifice sufletul pentru ca noi, copiii ei, să putem merge mai departe?

Cine ar fi procedat diferit în locul ei?