„Dacă nu mai poți plăti, măcar spune din timp.” În clipa aia am înțeles că, pentru el, nu mai eram partenera lui, ci doar o cheltuială care îl încurca
„Dacă nu mai poți plăti, măcar spune din timp, să știu ce fac cu apartamentul.”
Asta mi-a zis iubitul meu într-o marți seara, în bucătăria garsonierei lui din Sectorul 3, cu factura la curent pe masă și telefonul în mână. Eu am rămas cu cana de ceai în aer și pentru câteva secunde nici n-am înțeles ce aud.
„Cu apartamentul?” l-am întrebat. „Adică eu ce sunt aici?”
A oftat și s-a uitat spre geam.
„Nu începe. Știi bine că de șase luni trag aproape singur. Rata, întreținerea, cumpărăturile. Eu nu mai pot așa.”
Adevărul e că nu mințea. Doar că nici eu nu stăteam degeaba. Lucrasem doi ani la un salon din apropiere de Piața Muncii, pe manichiură, fără cine știe ce carte de muncă stabilă, mai mult pe comision. În iarnă, patroana a închis brusc, a zis că nu mai face față. Am mai prins cliente acasă, pe recomandări, dar nu era constant. În unele luni aveam bani, în altele abia îmi plăteam abonamentul la telefon.
Când m-am mutat la el, în urmă cu un an și jumătate, vorbisem clar.
„Pun și eu cât pot”, i-am spus atunci. „Nu vreau să mă întreții.”
„Nu te întrețin, stăm împreună”, mi-a răspuns.
La început chiar așa a fost. Plăteam când una, când alta, luam mâncare, mai dădeam la facturi. După ce am rămas fără serviciu, am început să mă simt tot mai mică în casă. Dacă luam detergent, simțeam nevoia să-i arăt bonul. Dacă îmi comandam ceva ieftin de pe internet pentru lucru, aveam impresia că trebuie să mă justific.
Dar partea pe care el n-o știa era alta: eu trimiteam bani și la mama. Nu mult, 300-400 de lei când puteam, dar constant. Are pensie mică și stă singură într-un sat din Dâmbovița. În ianuarie i s-a stricat centrala și am băgat bani acolo. N-am avut curaj să-i spun.
Nu pentru că făceam ceva rău, ci pentru că știam reacția.
„Noi aici ne chinuim și tu susții toată familia?”
Așa mai zisese o dată, când aflase că am plătit niște analize pentru tata vitreg. De atunci am început să ascund. Proastă decizie, știu.
În seara aia, după replica lui cu apartamentul, m-am aprins.
„Zi direct. Vrei să plec?”
„Nu am zis asta.”
„Dar cum ai zis-o?”
„Am zis că nu mai merge în aer. Eu nu sunt bancă.”
M-a durut formularea aia. Bancă. Cheltuială. Apartament. Totul suna ca și cum eram un contract prost, nu femeia cu care împărțise patul, mesele, problemele.
Numai că discuția s-a întors urât când a zis:
„Și încă ceva. Știu că ai avut bani luna trecută.”
Am înghețat.
„Cum adică știi?”
„Am văzut extrasul lăsat pe masă. Ai scos 2.000 de lei și mie mi-ai spus că n-ai nimic.”
Acolo n-am mai avut ce să zic. Banii ăia erau de la mătușa mea, după ce s-a vândut un petic de teren rămas de la bunici. Nu era cine știe ce moștenire, dar pentru mine conta. Din banii ăia am trimis acasă, am plătit niște datorii vechi și mi-am pus deoparte puțin, de frică. Frica aia urâtă că dacă ne despărțim, rămân cu două plase și fără loc unde să stau.
„De ce nu mi-ai spus?” m-a întrebat el, mai încet.
„Pentru că nu mai mă simțeam în siguranță să-ți spun.”
„În siguranță? Eu te-am ținut aici când n-aveai nimic.”
„Exact. M-ai ținut. Asta simt și eu.”
A tăcut. Și pentru prima dată l-am văzut și pe el obosit rău, nu doar nervos. Lucra în logistică, la un depozit de lângă Cățelu, pleca dimineața și venea seara rupt. În ultimele luni îi tăiaseră și din bonusuri. Eu vedeam doar tonul lui rece, nu și panica lui.
A doua zi am plecat la sora mea din Militari cu câteva haine. Nu de teatru. Chiar voiam să respir. El nu m-a sunat până seara. Când a sunat, a zis doar:
„Am găsit punga cu medicamentele tale.”
Am simțit că mi se strânge stomacul.
„Și?”
„Și de asta erai așa obosită? De asta nu dormeai?”
Nu-i spusesem nici asta. De câteva luni aveam atacuri de panică, ajunsesem la psihiatru la Policlinică, luam tratament ușor și îmi era rușine. Mi se părea că dacă mai spun și asta, chiar devin o povară completă.
„Nu voiam să mă privești ca pe un om stricat”, i-am zis.
A stat puțin și apoi a spus:
„Eu cred că nici tu nu mă mai priveai ca pe omul tău. Mă vedeai doar ca pe cineva de care depinzi și de care trebuie să te aperi.”
M-a enervat, pentru că avea dreptate.
Ne-am întâlnit după două zile la o cafenea lângă IOR. Fără țipete, fără reproșuri mari. Am pus totul pe masă. Eu i-am spus că m-a durut felul în care a vorbit, că m-am simțit tolerată, nu iubită. El mi-a spus că de luni întregi simte că eu ascund, că evit, că orice întrebare despre bani o iau ca pe un atac. Și iar avea dreptate.
„Nu vreau să stai cu mine din frică”, mi-a zis.
„Nici eu nu vreau să stau unde trebuie să demonstrez lunar că merit să ocup spațiu.”
Până la urmă n-am făcut nici drama mare, nici împăcarea perfectă. M-am întors doar ca să-mi iau restul lucrurilor și am stat o perioadă la sora mea. El mi-a trimis ulterior partea mea din garanția pe care o dădusem la început pentru mobilă și electrocasnice, deși putea foarte bine să se facă că uită. Eu, la rândul meu, i-am lăsat tot ce cumpărasem pentru casă și nu i-am mai cerut nimic.
După vreo lună, mi-am găsit lucru la un salon în Drumul Taberei. Nu câștig enorm, dar e stabil. Mai vorbim din când în când, civilizat. Nu cred că a fost un om rău. Cred că și el s-a speriat că duce totul singur. Dar nici eu n-am fost corectă când am ascuns bani, tratament și cât de tare mă agățasem de relația aia doar pentru că mi-era groază s-o iau de la capăt.
Ce m-a durut cel mai tare nu a fost despărțirea, ci faptul că în casa în care dormeam nu mă mai simțeam om, ci situație. Și poate că și el simțea că nu mai e iubit, ci folosit.
Eu încă mă întreb dacă liniștea într-o relație merită păstrată cu prețul demnității. Voi ce ați fi făcut în locul meu?