Am rămas doar eu și nepoata mea după furtuna în care fiica mea a dispărut, iar scrisoarea găsită sub fața de masă mi-a schimbat viața pentru totdeauna

„Mamă, dacă mă caută cineva, să spui că n-ai auzit nimic.”

Asta mi-a zis Irina cu nici zece minute înainte să iasă pe ușă, în noaptea în care s-a rupt cerul peste noi. Nici acum nu pot să uit cum stătea în bucătărie, udă la tivul pantalonilor, cu telefonul strâns în palmă și cu ochii ăia ai ei speriați, cum nu i-am mai văzut nici când a născut-o pe Daria.

„Irina, ce tot vorbești? Unde pleci pe vijelia asta?”

N-a răspuns din prima. S-a uitat spre fată-mea mică… adică spre fata ei, Daria, care dormea în camera din spate cu ursulețul la gură. Apoi mi-a zis încet:

„Dacă nu mă întorc până dimineață, să nu lași pe nimeni s-o ia.”

Atât.

A trântit ușa, și vântul parcă a intrat peste mine în oase. Afară, ploua cu găleata. Se luase curentul în tot satul, doar fulgerele mai luminau geamurile. Am stat în pridvor câteva secunde, desculță, strigând-o.

„Irina! Măi, Irina!”

Doar ploaia mi-a răspuns.

Până dimineață n-am închis un ochi. Daria s-a trezit pe la cinci și m-a întrebat, frecându-se la ochi:

„Mama unde e?”

I-am spus prima minciună din multe altele:

„A ieșit puțin, mamă.”

La șapte eram deja la post. Polițistul din comună, domnul Petru, mă cunoștea de-o viață. A oftat când m-a văzut udă leoarcă și cu copilul de mână.

„Doamnă Mariana, poate s-a dus la cineva. Poate revine.”

„Irina nu pleacă nicăieri fără copil. Nici la magazin nu se ducea fără să-mi spună. Căutați-o.”

Au căutat-o. Prin șanțuri, pe marginea pârâului, pe drumul spre oraș. I-au verificat telefonul, cât s-a putut. Nimic clar. Ultimul semnal a fost la ieșirea din sat.

În a treia zi am găsit scrisoarea.

Era ascunsă sub fața de masă din bucătărie, împăturită mărunt. Nici nu știu cum de am dat de ea. Parcă m-a tras ceva de mână. Scrisul era al Irinei, tremurat pe alocuri:

„Mamă, dacă citești asta, înseamnă că n-am putut opri ce vine. Să ai grijă de Daria. Să nu crezi tot ce se va spune despre mine. Am făcut ceva ce n-o să înțelegi acum, dar am făcut pentru voi. Dacă dispar, e mai bine să mă urâți decât să pățiți ceva.”

Mi s-au muiat genunchii. Am citit de trei ori. „Ce vine”? „Ce am făcut pentru voi”? Irina lucra de doi ani la un depozit de materiale la marginea orașului. Venea obosită, tăcută, dar niciodată n-am bănuit ceva. O mai întrebam:

„Ce ai, mamă?”

Și ea răspundea mereu:

„Lasă, mamă, trece.”

Numai că nu trecuse nimic.

În aceeași seară m-a sunat un număr ascuns.

N-am vrut să răspund. A doua oară, Daria era lângă mine și colora la masă. Am apăsat.

Un bărbat. Voce joasă, de parcă vorbea printre dinți.

„Nu mai scormoni. Crești copilul și taci. Fiica dumitale a știut de ce a plecat.”

Mi s-a uscat gura.

„Cine sunteți? Unde e Irina?”

A închis.

În noaptea aia am împins dulapul în ușă. Da, poate pare nebunie, dar când e un copil în casă și nu știi cine te privește de după gard, faci și din astea. Daria simțea tot. Nu spunea mare lucru, dar noaptea venea în patul meu și îmi băga picioarele ei reci sub pătură.

„Mama s-a supărat pe mine?”

Doamne, întrebarea asta m-a rupt.

„Nu, iubita mea. Mama te iubește.”

„Atunci de ce nu vine?”

N-am știut. Și cred că o parte din mine n-o să știe niciodată cum se răspunde la asta.

Poliția a luat și scrisoarea, și înregistrarea apelului, că reușisem să-l pornesc prea târziu, doar câteva secunde. Au venit și de la județ. Întrebări, hârtii, drumuri. Au verificat locul de muncă al Irinei. Acolo au ieșit la iveală niște lucruri urâte. Lipsuri în acte. Transporturi trecute fals. Oameni care se purtau de parcă nu știau nimic, dar se temeau de tot.

Un coleg de-al ei, Cătălin, m-a prins într-o zi lângă piață.

„Doamnă Mariana, mai bine vă opriți.”

„Știi unde e fata mea?”

A întors capul.

„Nu știu. Dar știu că a vrut să facă ce trebuie. Și când faci ce trebuie printre oameni murdari… plătești.”

Am vrut să-l trag de mânecă, să-l scutur, să-l oblig să spună tot. Dar a plecat. Pur și simplu.

După aproape două luni, când începuse lumea din sat să șușotească ba că a fugit cu vreun bărbat, ba că s-a aruncat în apă, am primit ultimul mesaj.

De pe numărul ei.

„Mamă, te rog să nu mă mai cauți. Ai grijă de Daria. Spune-i că am iubit-o în fiecare clipă. Dacă mă iubești, oprește-te.”

Atât.

Am căzut pe scaun și am început să tremur. Nu plângeam. Era mai rău de atât. Parcă se rupea ceva pe dinăuntru și nu făcea niciun zgomot. Poliția a verificat. Mesajul fusese trimis din alt județ, de pe un telefon pornit câteva secunde. Până au ajuns acolo, nimic.

Nimeni n-a mai găsit nimic.

Au trecut trei ani. O cresc pe Daria cum pot. O duc la școală, îi fac codițe, îi încălzesc laptele dimineața. Când are serbare, mă uit la ea și văd mersul Irinei. Când se supără, îi văd privirea. Asta doare și încălzește în același timp, nu știu cum să zic mai bine.

Amenințările s-au oprit, dar frica a rămas în casă. Mai ales seara, când bate vântul în tablă și telefonul luminează brusc pe masă. Încă tresar.

Scrisoarea Irinei o știu pe de rost. Uneori mă apucă furia.

„De ce n-ai avut încredere în mine, mamă? De ce ai plecat singură?”

Alteori o apăr în fața tuturor, ca o nebună.

„Fata mea n-a fugit. Fata mea a încercat să ne salveze.”

Dar de ce n-a găsit altă cale? Sau poate chiar n-a avut?

Eu încă o aștept. Și cred că Daria, în felul ei, tot asta face. Voi ce ați fi făcut în locul meu? Ați fi ascultat ultimul mesaj… sau ați fi continuat să căutați, orice ar fi fost?