„Ai luat banii din cont pentru biletul lui?” În seara aceea am înțeles că, după 12 ani de căsnicie, nu ne mai certam doar despre bani, ci despre cine mai contează cu adevărat în familia noastră

„Ai luat banii din cont pentru biletul lui?”

Am zis asta cu telefonul în mână, în ușa bucătăriei, iar Cătălin nici măcar nu s-a întors imediat spre mine. Tăia o roșie, calm, de parcă eu îl întrebasem dacă mai avem pâine.

„Da. Și pentru niște cheltuieli la ai mei. Ce e așa mare lucru?”

Atunci am simțit cum mi se urcă sângele în cap. În sufragerie, Tudor stătea pe covor și făcea un turn din piese Lego, iar eu mă uitam la bărbatul cu care eram de doisprezece ani și nu-mi venea să cred că vorbim așa, peste capul copilului, despre banii pe care îi strânsesem leu cu leu.

Noi stăm într-un apartament cu trei camere în Titan. Rate n-avem, că l-am luat cu ajutor de la ai mei și cu un credit mic terminat acum trei ani, dar tot trăim cu grijă. Eu sunt învățătoare. După școală mai fac meditații, uneori până la nouă seara. Cătălin lucrează la corporație, are salariu bun, dar și cheltuieli de om care „muncește mult și merită”. Căști, ceas, tastatură, bicicletă, abonamente. Mereu ceva.

Eu sunt aia care știe cât costă întreținerea, cât vine curentul, când trebuie luate rechizitele, când expiră abonamentul lui Tudor la engleză. Eu împart totul pe plicuri mentale. Așa trăim.

Prin mai au început telefoanele de la părinții lui, dintr-un orășel din Moldova.

„Să-l trimiteți pe Tudor toată vara la noi”, spunea soacră-mea. „Că ne e dor de el, mamă.”

N-am zis nu. Nici n-aș fi putut. Sunt bunicii lui. Doar că am spus foarte clar:

„Bine, dar drumul și cheltuielile le acoperim separat. Eu nu mă ating de banii puși pentru laptop și nici de ce am strâns pentru câteva zile la mare. Sunt terminată după anul ăsta.”

Terminată era puțin spus. Avusesem clasă grea, părinți imposibili, copii agitați, meditații seara, teme cu Tudor, mâncare, spălat, alergat. Voiam cinci zile la Eforie sau oriunde, nici nu conta. Să stau cu copilul meu și cu bărbatul meu fără să calc cămăși și fără să aud soneria de la ușă.

Cătălin a râs scurt atunci.

„Ești prea calculată cu banii, Irina.”

„Nu sunt calculată. Sunt atentă, că altfel nu ne ajung.”

„Părinții mei sunt bătrâni. Nu pot ține copilul două luni din aer. Familia vine înaintea unui moft.”

Moft. Așa a numit el singura mea dorință de vară.

„Moft e tastatura ta de o mie de lei”, i-am zis.

A tăcut atunci, cu fălcile încleștate. Știam că l-am lovit unde trebuie.

Numai că eu credeam că încă discutăm. Că, mă rog, ne certăm, ne supărăm, dar decidem împreună. N-am știut că el hotărâse deja.

Cu două săptămâni înainte să ia Tudor vacanță, am intrat în aplicația de bancă și am văzut minusul. Nu mare cât să intrăm în panică, dar exact suma pe care o țineam pentru laptopul lui Tudor din toamnă. Mi s-a făcut frig.

L-am sunat imediat.

„Cătălin, de ce lipsesc banii?”

„Ți-am zis, am rezolvat biletul. Și i-am trimis mamei niște bani, să nu se simtă prost.”

„Ți-ai bătut joc de mine?”

„Hai, Irina, nu dramatiza.”

Nu dramatiza.

Seara aia a fost urâtă. Dintre alea pe care le simți în pereți. Eu plângeam de nervi, el vorbea tot mai tare, iar Tudor se oprise din joacă și ne privea de pe canapea cu genunchii la piept.

„Nu e despre bilet, înțelegi?” am spus. „E despre faptul că m-ai sărit. M-ai făcut contabilă când îți convine și proastă când nu-ți convine.”

„Fac ce trebuie pentru copilul meu.”

„Copilul nostru! Și pentru el strângeam de laptop!”

„O să-i luăm altul.”

„Din ce, Cătălin? Din promisiuni?”

A dat din mână, nervos.

„Exagerezi. Tudor are nevoie de bunici, de curte, de aer. Nu să stea toată vara între betoanele din București.”

„Și eu am nevoie să fiu întrebată. Eu. Soția ta.”

Atunci a ieșit ce era, de fapt, sub tot scandalul.

„Tu nu i-ai suportat niciodată pe ai mei”, a zis el printre dinți.

Am rămas mută o secundă.

Nu era adevărat. I-am suportat. Le-am trimis pachete, bani, medicamente, am stat cu ei la telefon când Cătălin n-avea timp. Dar da, m-a durut mereu că pentru ei eu eram „fata de la București”, aia care îl ține pe băiatul lor departe și care „socotește prea mult”.

„Nu pe ei nu-i suport”, i-am spus încet. „Ci faptul că, în casa asta, tu mă auzi doar când îți convine.”

Și atunci Tudor a zis, cu voce mică:

„Mami… eu mai plec la bunici dacă vă certați din cauza mea?”

A fost ca o palmă.

M-am dus la el, l-am luat în brațe, și el tremura puțin. Cătălin s-a întors spre geam. N-a mai spus nimic câteva secunde bune. Doar traficul de afară și televizorul vecinilor se auzeau prin pereți.

În noaptea aia am dormit pe marginea patului, cu spatele la el. N-am închis un ochi. Mă tot gândeam cum am ajuns aici. Nu de la un bilet de tren, nu de la niște bani. Ci de la toți anii în care eu am ținut casa în echilibru, iar el a confundat asta cu obligația mea. De la toate dățile când eu am cedat „ca să fie pace”.

Dimineață, când făceam cafeaua, Cătălin a venit în bucătărie și a zis doar atât:

„Biletul nu-l anulez. Dar pun banii înapoi luna viitoare.”

M-am uitat la el și mi-am dat seama că nici acum nu înțelegea. Pentru el era o sumă. Pentru mine era încrederea.

Și poate cel mai tare m-a durut că, după doisprezece ani, eu încă trebuia să-i explic de ce una nu se cumpără la loc ca un gadget stricat.

Spuneți-mi voi, am cerut prea mult când am vrut să fiu parteneră, nu doar femeia care „se descurcă”?

Și dacă într-o căsnicie nu mai decizi împreună lucrurile importante, ce mai rămâne, de fapt?