I-am dat fiului meu casa, iar el m-a trimis la adăpost: mesajul lui de iertare a venit prea târziu

„Mamă, nu mai merge așa. Trebuie să înțelegi și tu.”

Asta mi-a zis Cătălin, stând în pragul bucătăriei mele. Sau, mă rog, al fostei mele bucătării. Avea mâinile în buzunare și se uita pe lângă mine, nu la mine. În spatele lui, Irina își strângea buzele și bătea cu degetele în tocul ușii, de parcă aștepta să terminăm mai repede o treabă neplăcută.

„Cum adică să înțeleg?” am întrebat. „Că mă dați afară din casa mea?”

Irina a oftat tare.

„Nu e casa dumneavoastră. Actele sunt făcute.”

În secunda aia mi s-au înmuiat genunchii. Știam și eu că actele sunt făcute. Eu le-am semnat. Eu m-am dus cu Cătălin la notar, eu am zis că îi dau lui casa cât sunt încă în putere, ca să fie liniștit, să nu se mai împartă nimic, să știe că are un rost. Numai că în capul meu era simplu: casa trecea pe numele lui, dar eu rămâneam acolo până închid ochii. Așa am crescut, așa am înțeles omenia. Nu faci hârtii cu copilul tău ca și cum ai negocia cu un străin.

După ce a murit soțul meu, am rămas numai eu și Cătălin. L-am crescut greu. Am lucrat la fabrica de confecții până m-au lăsat mâinile. Am făcut curat prin scări de bloc, am vândut la piață borcane cu zacuscă, numai să-l țin în școală. Nu a ajuns el mare domn, dar era băiatul meu. Și când a venit la mine acum doi ani și mi-a zis:

„Mamă, hai să facem actele. Să nu ne prindă vremurile rele nepregătiți.”

…am crezut că vorbește cu grijă, nu cu interes.

La început a fost bine. El locuia cu mine, apoi a apărut Irina. Divorțată, cu o fată de zece ani, vorbăreață și obraznică pe alocuri, dar copil, ce să-i faci. Am încercat să le fac loc tuturor. Eu m-am mutat în camera mică. Le făceam mâncare. Spălam. Tăceam când Irina muta lucrurile prin casă fără să mă întrebe.

Primele înțepături au venit mărunt.

„Doamnă Maria, iar ați lăsat lumina aprinsă.”

„Doamnă Maria, poate nu mai gătiți așa de gras, că nu mai suntem pe vremuri.”

Doamnă Maria. Nu mamă. Nu tanti. Nimic cald. Doar rece și tăios.

Cătălin se făcea că nu vede.

Într-o seară, i-am auzit în camera lor. Ușa era întredeschisă.

„Nu mai putem sta așa, Cătălin”, îi spunea Irina. „Fata mea crește. Avem nevoie de camera aia.”

„Știu…”

„Atunci vorbește cu ea. Că eu nu pot.”

Am stat în hol cu farfuria în mână și m-am simțit ca o musafiră tolerată în propria viață.

Când a venit discuția, n-a fost discuție. A fost verdict.

„Poți să stai la mătușa Viorica o vreme”, a zis Cătălin, fără să ridice ochii. „Sau… nu știu, găsim o soluție.”

„Care mătușa Viorica? Aia care stă într-o garsonieră la Bârlad și abia are loc de ea?”

El a tăcut.

„Tu mă auzi ce-mi spui?” am ridicat vocea. „Eu unde mă duc?”

Irina a intrat atunci peste noi.

„Nu vă dă nimeni în stradă, dar nici noi nu mai putem continua așa. E tensiune, e înghesuială, nu e bine pentru nimeni.”

Am vrut să-i spun multe. Că tensiunea nu vine de la mine. Că înghesuiala se simte mai tare în suflet decât în camere. Dar m-am uitat la Cătălin. Și în ochii lui n-am văzut luptă. N-am văzut rușine nici măcar atunci. Doar fugă.

Am plecat după trei zile, cu două sacoșe, o pătură și albumul de poze. Atât am putut lua fără să-mi tremure mâinile prea tare. Mătușa Viorica chiar nu avea unde să mă țină. O vecină m-a dus la un adăpost social din oraș.

Prima noapte acolo n-o uit. Miros de detergent amestecat cu umezeală. Paturi de fier. O femeie plângea încet în perna ei. Alta tușea întruna. Eu stăteam pe marginea patului și mă uitam la sacoșele mele, de parcă dacă le fixam bine cu privirea, nu era adevărat ce trăiam.

După o săptămână am început să caut de muncă. Ce muncă să găsesc la vârsta mea? Ba la curățenie câte două zile, ba spălat vase la o împinge-tava, ba ajutat o bătrână să se schimbe și să mănânce. Primeam bani puțini, dar îmi luam săpun, pâine, câte un iaurt. Mi-era rușine. După aia nu mi-a mai fost. Foamea și frigul îți scot rușinea din om.

Cătălin n-a sunat. N-a venit. Trei luni, nimic.

Apoi, într-o seară, când mă întorceam de la o scară de bloc unde făcusem curat, am auzit telefonul vibrând. Era un mesaj de la el.

„Mamă, iartă-mă. Irina a plecat. Am greșit. M-am purtat urât. Mi-e dor de tine. Dacă poți, hai să vorbim.”

M-am așezat pe o bancă și am citit de zece ori. Irina plecase. Abia atunci văzuse? Abia atunci îi era dor?

Mi-au dat lacrimile, dar nu din ușurare. Dintr-o durere surdă, urâtă. Pentru că mesajul lui nu-mi aducea casa înapoi. Nu-mi ștergea nopțile în care am adormit cu geaca pe mine. Nu-mi lua imaginea lui din prag, spunându-mi să înțeleg.

I-am răspuns după două zile.

„Te-am iertat ca mamă. Dar ca om, încă sângerez.”

De atunci mă tot întreabă să ne vedem. Eu încă nu știu. O parte din mine tot îl vede copil, cu genunchii juliți, venind la mine să-i pun rivanol. Alta îl vede bărbatul care și-a lăsat mama fără acoperiș.

Spuneți-mi voi… o mamă poate să ierte orice, dar mai poate să se întoarcă acolo de unde a fost alungată?

Și dacă sângele te trădează, ce mai rămâne de ținut în brațe?