Am fugit cu copiii în miez de noapte, după ce soțul meu a ridicat iar mâna la mine. Când prietena în care aveam cea mai mare încredere m-a refuzat, salvarea a venit de unde nu m-aș fi așteptat niciodată

„Taci, că-i trezești!” a urlat Cătălin la mine, cu ochii roșii și pumnul strâns, în timp ce farfuria spartă încă se legăna pe gresie, lângă masă.

Atât mi-a trebuit.

M-am dus direct în camera copiilor, cu genunchii moi și cu obrajii arzând. Mara dormea cu mânuța sub obraz, iar Vlad se foiase deja, speriat de zgomot. Mi se auzea inima mai tare decât pașii. În sufragerie, el trântea ceva, înjura printre dinți, apoi s-a făcut o liniște și mai rea. Genul ăla de liniște în care știi că poate urma orice.

L-am luat pe Vlad în brațe, am scuturat-o ușor pe Mara și i-am șoptit:

„Puiule, ne îmbrăcăm și plecăm puțin.”

„Acum? E noapte…”

„Acum.”

Nu mi-am luat decât buletinul, certificatele copiilor, două schimburi, încărcătorul și cei 47 de lei pe care îi aveam ascunși într-o cutie de ceai. Atât. M-am uitat o secundă la apartamentul ăla pentru care muncisem și eu, la perdelele alese de mine, la bicicleta lui Vlad din hol, la ghiozdănelul Marei. Și am simțit ceva urât. Ca și cum eu plecam din viața mea, nu din casa aia.

Am ieșit desculță pe palier și abia după ce am chemat liftul mi-am dat seama. Mara tremura. I-am pus repede adidașii. Vlad plângea fără sunet, lipit de mine.

Era trecut de două noaptea. Blocul dormea. Afară, lumina felinarelor făcea totul să pară ireal, ca o noapte care nu se mai termină. Noaptea albă, așa îi zic eu și acum.

Primul gând a fost la Dana. Prietena mea din liceu. Femeia căreia îi spusesem tot. Care mă ținuse în brațe acum doi ani, când Cătălin mă împinsese prima dată și eu încă îi găseam scuze.

Am sunat-o de trei ori până a răspuns.

„Irina? Ce s-a întâmplat?”

„Dana, te rog… sunt jos, cu copiii. Pot să vin la tine până dimineață?”

A urmat o pauză. O pauză din aia în care simți cum ți se taie ceva pe dinăuntru.

„Nu pot.”

„Cum adică nu poți?”

„Răzvan e acasă. Și… nu vreau scandal. Dacă vine Cătălin aici? Irina, înțelege-mă.”

Am rămas cu telefonul la ureche și cu Mara agățată de geaca mea.

„Măcar pentru câteva ore.”

„Nu pot. Îmi pare rău.”

Și a închis.

Să fiu sinceră, cred că m-a durut mai tare refuzul ei decât palma lui de cu o oră înainte. De la el mă așteptam la rău. De la ea, nu.

M-am așezat pe banca din fața blocului, cu copiii lângă mine. Mara a început să întrebe dacă ne mai întoarcem acasă. Vlad voia apă. Eu nu mai știam nici unde să mă uit. Îmi venea să vomit de frică. Dacă cobora? Dacă ne vedea? Dacă nu reușeam să plecăm nicăieri?

Atunci s-a deschis ușa de la scara vecină și a ieșit domnul Ilie. Avea geaca pe el și o sacoșă de pânză în mână. Se ducea, probabil, la chioșcul non-stop, cum făcea uneori când nu-l prindea somnul.

S-a oprit când ne-a văzut.

„Irina? Ce-i cu voi aici?”

Am vrut să spun că nimic, că aștept un taxi, ceva prostesc. Dar mi s-a frânt vocea.

„Am plecat.”

S-a uitat la mine lung. Nu insistent, nu curios. Omenește.

Probabil a văzut obrazul meu umflat. Sau faptul că Vlad era în pijamale sub geacă.

„A coborât?” m-a întrebat încet.

Am dat din cap că nu.

„Haideți la mine. Acum.”

„Nu vreau să vă deranjez…”

„Irina, nu mă pune să repet.”

Am urcat la el cu senzația că merg pe apă. Stătea singur, la doi pași de noi, și până atunci nu schimbasem mai mult de „bună ziua” și „ce mai faceți?”. În garsoniera lui mirosea a mentă și a lemn vechi. Ne-a întins o pătură, a încălzit lapte pentru copii și i-a așezat pe canapea, fără întrebări din alea care te fac să te simți și mai mică.

După ce au adormit, m-a pus să stau la masă.

„Îți sun părinții?”

Am izbucnit atunci. Cu sughițuri, cu rușine, cu tot. Le era rușine și lor, cred, că nu-mi văzuseră mai devreme nenorocirea, deși mama simțise. Mereu simțise.

„Sunt la Buzău. N-am bani de drum. Și mi-e frică să stau până dimineață.”

Domnul Ilie s-a ridicat greu, a deschis un sertar și a pus în fața mea un plic mototolit.

„Aici sunt nouă sute de lei. Îi iei.”

Am amuțit.

„Nu pot să iau banii dumneavoastră.”

„Poți. Mi-i dai când poți. Sau nu mi-i mai dai. Dar pleci dimineață devreme, înainte să se trezească lumea și înainte să te răzgândești.”

M-am uitat la mâinile lui. Tremurau puțin. Erau mâinile unui om care muncise o viață.

„De ce faceți asta pentru mine?”

A oftat și s-a uitat spre geam.

„Fiică-mea n-a avut la cine să bată într-o noapte. Tu ai.”

N-am mai întrebat nimic.

La cinci fără un sfert eram deja în taxi spre autogară. Mara dormea pe umărul meu, Vlad ținea strâns o mașinuță pe care i-o dăduse domnul Ilie de prin casă, „ca să aibă drum bun”. Eu stăteam cu plicul în poșetă și cu telefonul închis. Nu voiam să văd apeluri. Nu voiam explicații. Nu mai voiam promisiuni.

Când am ajuns la ai mei, mama a deschis ușa și a înțeles tot înainte să spun ceva. M-a luat în brațe pe mine prima dată, apoi copiii. Tata n-a zis nimic câteva minute. Doar a luat bagajul din mâna mea și l-a dus înăuntru.

În seara aia, pentru prima dată după mult timp, am dormit fără să tresar la orice zgomot. Copiii au dormit și ei adânc. Și în liniștea aia simplă, de apartament vechi de provincie, cu ceasul din bucătărie ticăind și cu mama făcând ceai, mi-am dat seama cât de aproape fusesem să rămân. Încă o noapte. Încă o palmă. Încă o scuză.

N-am mai rămas.

Uneori mă gândesc că viața mea s-a împărțit în două: înainte de banca din fața blocului și după ușa deschisă de un om de la care nu așteptam nimic.

Voi ce ați fi făcut în locul meu? Și cât de greu e, de fapt, să recunoști că trebuie să pleci înainte să fie prea târziu?