Mi-am primit fiul, nora și cei trei copii în garsoniera mea, iar într-o dimineață el a dispărut fără un cuvânt

„Mamă, deschide, te rog, că îi trezesc pe copii…”

Când am auzit bătaia aia în ușă, la șase fără un sfert dimineața, am știut că nu vine nimic bun. Am deschis și l-am văzut pe Cătălin cu două sacoșe rupte în mână, pe Andreea cu cea mică adormită pe umăr, iar lângă ei, Răzvan și Teodora, ciufuliți, cu ochii mari și speriați. Afară ploua mărunt. În casă mirosea a var vechi și a cartofi prăjiți de cu seară.

„Ne-a dat afară”, a zis el scurt, fără să mă privească.

Atât.

M-am dat din ușă și au intrat toți cinci în apartamentul meu cu două camere, mic, scorojit, cu geamuri care trăgeau iarna și țevi care băteau noaptea. N-am întrebat nimic atunci. Cum să întrebi când ai nepoata în brațe și copilul tău stă în prag ca un om înfrânt?

Prima săptămână am trăit din ce aveam. O pensie de 2.180 de lei, niște borcane cu zacuscă, cartofi, o pungă de orez și mila lui Dumnezeu, cum se zice. Le-am întins copiilor canapeaua, eu am trecut pe un pat pliant în bucătărie. Andreea a zis că o să-și caute de lucru „pe oriunde”, Cătălin că merge pe șantier, că întreabă, că rezolvă. Mereu „rezolvă”.

Dar zilele au trecut și nimic nu se rezolva.

Dimineața, eu făceam ceaiul și număram feliile de pâine. La prânz, împărțeam ciorba în castroane și mă prefăceam că nu mi-e foame. Seara, copiii cereau câte ceva dulce.

„Buni, mai este iaurt?”

„Mâine, mamă, luăm mâine”, le spuneam și simțeam cum mă strânge ceva în piept.

Andreea mai pleca la curățenie, pe unde apuca, dar nu era nimic sigur. Venea obosită, nervoasă, cu 100 de lei într-o zi, apoi trei zile nimic. Cătălin ba zicea că a găsit ceva, ba că l-au amânat, ba că „nu se poate lucra pe banii ăia”. Începuse să stea tot mai mult pe balcon, fumând, uitându-se în gol.

Într-o seară am izbucnit.

„Cătălin, eu nu mai pot. Vine întreținerea, vine curentul, copiii trebuie încălțați. Tu înțelegi?”

A trântit bricheta pe masă.

„Ce vrei să fac? Să fur?”

„Vreau să fii tată!”

S-a făcut liniște. Din camera cealaltă se auzea tusea Teodorei. Andreea stătea la chiuvetă și spăla două farfurii deja curate, doar ca să nu se uite la noi.

„Mereu eu sunt de vină”, a mormăit el.

„Pentru că tu ești bărbatul casei, Cătălin!”

A râs urât. Un râs pe care nu i-l știam.

„Care casă? A ta? Din pensia ta trăim toți, nu? Asta vrei să-mi bagi în cap în fiecare zi?”

M-a durut. Nu fiindcă era minciună. M-a durut fiindcă era adevăr și tocmai adevărul ne omora.

După ce se culcau copiii, eu și Andreea mai stăteam uneori la masă, în bucătăria rece.

„Doamnă Mariana, eu nu vreau să profit de dumneavoastră”, mi-a zis într-o noapte, cu ochii roșii. „Dar unde să mă duc cu ei?”

N-am știut ce să-i răspund. Că și eu mă întrebam același lucru. Unde să-i trimit? În stradă? La un centru? Cum să dorm eu după aia?

Apoi a venit ziua aia de luni, pe care n-o uit nici dacă trăiesc o sută de ani. M-am trezit devreme să merg la piață, că prinsesem niște roșii mai ieftine. Cătălin nu era în sufragerie. Nici pe balcon. Pe masă era doar un bilețel rupt dintr-un caiet de copil.

„Nu mai pot. Mă sufoc. Mă duc să muncesc în alt oraș. Când pot, vă trimit bani.”

Atât.

Fără unde. Fără când. Fără un telefon. Fără să-și pupe copiii.

Andreea a citit biletul și s-a așezat direct pe jos. Nu a plâns imediat. A rămas cu hârtia în mână și se uita la perete de parcă nu mai înțelegea limba română.

Răzvan a fost primul care a întrebat:

„Tati iar a plecat?”

Iar.

Cuvântul ăsta m-a terminat. Deci mai făcuse asta. Eu nici măcar nu știam tot.

În ziua aia am făcut mămăligă cu brânză și nimeni n-a mâncat aproape nimic. Cea mică plângea după tatăl ei. Teodora se lipise de Andreea și nu-i dădea drumul de fustă. Eu m-am dus în baie, am dat drumul la apă și am plâns în pumni, să nu mă audă.

De atunci, fiecare leu a devenit o luptă. Am început să tai de peste tot. Medicamentele mele le luam la jumătate, că nu-mi permiteam altfel. Am vândut verigheta rămasă de la răposatul meu soț. Mi-a fost rușine de parcă trădam un mort. Dar copiii trebuiau să mănânce.

Au fost și certuri. Andreea, obosită și umilită, mai ridica tonul. Eu îi răspundeam. Apoi ne părea rău la amândouă.

„Nu pe dumneavoastră sunt supărată”, îmi zicea.

„Știu. Dar tot pe mine cade.”

Și așa era.

Acum stau seara la geam, în apartamentul ăsta care pare tot mai mic, și fac socoteli pe un caiet. Pâine, lapte, scutece, lumină, gaze. Pensia mea intră și dispare ca apa prin nisip. Iar în camere dorm trei copii care n-au nicio vină.

Să-i țin lângă mine și să ne afundăm toți? Sau să spun stop și să trăiesc cu gândul că mi-am lăsat nepoții fără acoperiș?

Spuneți-mi voi… o mamă și o bunică unde trage linie, când inima nu o lasă, dar viața da?