Când i-am găsit pe ai mei instalați în apartamentul meu, cu sacoșele în hol și cheia în ușă, am simțit că îmi fuge pământul de sub picioare
„Mamă… de ce sunt valizele voastre în sufrageria mea?”
Am rămas în ușă cu geanta de gardă pe umăr și cu halatul ieșindu-mi din rucsac. Miroseam a dezinfectant și cafea rece. Abia mă țineam pe picioare. Mama era la aragaz, în bucătăria mea, cu șorțul meu pe ea, de parcă locuise acolo de ani.
Nici măcar n-a părut jenată.
„În sufrageria noastră, fata mamei. Ce te uiți așa? Doar n-o să stăm în chirie la bătrânețe, când apartamentul ăsta a fost al nostru.”
Tata stătea pe canapea și desfăcea o pungă cu medicamente. N-a ridicat privirea. Asta m-a enervat și mai tare. Tăcerea lui a fost mereu felul lui de a spune: descurcați-vă între voi.
Apartamentul fusese al lor, da. Cu trei ani înainte, mi-l trecuseră pe nume. Eu tocmai intrasem pe post la spital, după rezidențiat, și ei spuneau tuturor că vor „să mă știe așezată”. La notar, mama îmi strânsese mâna și zisese: „E al tău, să ai siguranță.” Eu am crezut-o. Prost, poate.
„Ați fi putut măcar să mă întrebați.”
Mama a trântit lingura de lemn pe blat.
„Să te întrebăm? Pe tine? Noi ți-am dat casa și tot noi să cerem voie? Hai să fim serioși, Irina.”
Mi s-a strâns stomacul. Eram atât de obosită, încât simțeam că dacă mai aud două vorbe, ori plâng, ori țip.
„Am gardă din nou mâine. Trebuie să dorm.”
„Păi dormi, cine te oprește?”
M-a oprit din prima noapte. Mama a intrat de trei ori în dormitor. O dată să tragă draperiile „că e aer închis”, o dată să-mi spună că mi-a mutat farfuriile „mai logic”, și încă o dată să mă întrebe dacă n-am niște bani puși deoparte, pentru că tata voia să schimbe niște analize la privat.
După o săptămână, nu mai recunoșteam nimic. Condimentele erau puse altfel. Dosarele mele din birou erau mutate. Uniformele de spital nu mai erau unde le lăsam. Mama îmi spăla lucrurile „cum știe ea”, deși îi spusesem că am nevoie de unele separat.
Și nu era doar casa.
„Irina, iar pleci nemâncată?”
„Irina, la vârsta ta trebuia să ai copil, nu să dormi ziua.”
„Irina, colegul ăla care te sună seara cine e?”
La început am tăcut. Mi-am zis că poate le e greu, că s-au speriat de chirie, că au îmbătrânit. Apoi au început telefoanele la spital.
Într-o dimineață, după ce ieșisem din sală, asistenta mi-a spus încet:
„Te-a căutat mama dumneavoastră de patru ori. Părea… insistentă.”
Am simțit cum îmi arde fața.
Am sunat-o imediat.
„De ce ai sunat la spital?”
„Pentru că nu răspunzi! Și voiam să te întreb dacă iei pâine când vii.”
Am râs scurt. Din nervi, nu de amuzament.
„M-ai sunat la spital pentru pâine?”
„Nu mai ridica tonul la mine. Eu sunt mamă, nu străină.”
În seara aia am ajuns acasă și am găsit-o în dormitorul meu, răscolind prin noptieră.
„Ce cauți?”
S-a întors brusc, cu cutia mea de somnifere în mână. Mi le dăduse un coleg psihiatru pentru perioadele în care nu mai puteam adormi după gărzi.
„Astea ce sunt? Ai ajuns să iei pastile? Doamne ferește. De asta ești așa… rece?”
Atunci am cedat.
„Ieși din camera mea.”
„Cum vorbești cu mine?”
„Ieși. Acum.”
Tata a apărut în ușă. S-a uitat când la mine, când la ea.
„Hai, măi, nu vă certați…”
„Nu ne certăm?” am izbucnit. „Tu vezi ce se întâmplă aici? Eu nu mai dorm, nu mai respir, nu mai pot să vin acasă fără să simt că intru într-un examen.”
Mama a început să plângă imediat. Din plânsul ăla care te face să pari monstru, chiar dacă ai dreptate.
„Noi ne-am sacrificat pentru tine și tu ne dai afară?”
M-am sprijinit de perete. Îmi tremurau mâinile. Nu voiam să spun cuvântul ăla. Să-i dau afară. Sună urât și când ai motive.
Dar l-am spus.
„Da. Dacă nu puteți respecta că acesta e apartamentul meu și viața mea, trebuie să plecați.”
S-a făcut liniște. Din aia grea, care apasă pe piept.
Mama m-a privit ca și cum aș fi lovit-o.
„Ți-am dat tot și pentru tine totul e hârtie de notar.”
„Nu. Pentru mine înseamnă că m-ați făcut adult. Asta trebuia să însemne.”
Au plecat după două zile. Două zile de uși trântite, oftaturi, lucruri împachetate teatral, vecini care trăgeau cu urechea și tata care tot murmura: „Se putea și altfel.” Poate se putea. Dar nu cu mine distrusă și cu ei convinși că dragostea le dă drept de intrare oriunde.
Șase luni n-am vorbit deloc. Nici de Crăciun. Nici de ziua mea. Mă durea, normal că mă durea. De multe ori puneam mâna pe telefon și îl lăsam jos. Mă simțeam și vinovată, și ușurată. Combinația asta e groaznică.
Prima care a cedat am fost eu. I-am scris tatei: „Dacă vreți să ne vedem, ne vedem în oraș.”
Ne-am întâlnit la o cofetărie mică, lângă parc. Mama părea mai mică. Mai obosită. N-a plâns. Doar a zis:
„N-am știut că te sufoc așa tare.”
Eu am răspuns după câteva secunde.
„Iar eu n-am știut să vă pun limite până n-am ajuns la capăt.”
Acum vorbim. Nu zilnic. Nu intră la mine fără să anunțe. N-au cheie. Când vin, stau puțin. Bem cafea, mai schimbăm o vorbă, uneori ne și înțepăm, că nu s-a schimbat firea nimănui peste noapte. Dar există o graniță. Și, culmea, abia după ce am tras linia aia am început să fim din nou familie.
Uneori mă întreb dacă trebuia să explodez ca să mă audă.
Voi ce ați fi făcut în locul meu?