„Doamnă, dacă nu vă convine, mergeți în altă parte” — ziua în care am înțeles că nu mă durea doar spatele, ci și faptul că nu mă asculta nimeni

„Doamnă, dacă nu vă convine, mergeți la privat.”

Asta mi-a zis asistenta, cu ușa întredeschisă, în timp ce eu stăteam pe holul policlinicii județene cu dosarul în brațe și cu durerea coborând din spate pe picior. Mi s-a pus un nod în gât pe loc. Nu doar de la tonul ei, ci pentru că eram deja la limită și simțeam că, dacă mai zic ceva, ori plâng, ori fac scandal.

Sunt femeie, am 39 de ani, doi copii, lucrez la un supermarket din Ploiești, la raion, în picioare aproape toată ziua. De vreo trei săptămâni mă durea spatele rău. La început am zis că trece, am dat cu unguent, am luat ce aveam prin casă, am tras de mine. N-am vrut să lipsesc de la muncă fiindcă deja cerusem două zile libere când a fost cel mic răcit. Aici recunosc, am greșit. Am amânat prea mult și am ajuns nervoasă, obosită și cu impresia că toată lumea trebuie să înțeleagă urgent prin ce trec eu.

Medicul de familie mi-a dat bilet de trimitere la neurologie și mi-a spus clar: „Dacă amorțește piciorul sau nu mai poți călca bine, să nu mai stai.” Numai că la ambulatoriu, când am ajuns, aveam programare peste opt zile. Eu m-am dus mai devreme, fără programare, sperând că mă bagă și pe mine între pacienți, măcar să mă vadă cineva cinci minute.

La ghișeu, femeia de acolo nici nu s-a uitat la mine bine.
— Aveți programare?
— Am, dar peste o săptămână. Nu mai pot de durere.
— Toată lumea are dureri.

Am înghițit și m-am așezat. După aproape o oră, când am întrebat dacă se poate măcar să las dosarul să-l vadă doctorița, a apărut asistenta cu replica aia: „Dacă nu vă convine, mergeți la privat.”

M-am aprins.
— Nu e vorba că nu-mi convine. Plătesc și eu CAS, nu cer favoruri. Cer să fiu băgată în seamă.
— Nu ridicați tonul la mine, mi-a zis. Sunt reguli.

Poate dacă mă opream acolo, era altceva. Dar n-am făcut-o. Am scos telefonul și am început să filmez. Nu fața ei, mai mult ușa, holul și vocea. Am zis tare: „Uitați cum vorbește personalul cu pacienții.” În secunda aia s-a schimbat tot. A ieșit doctorița și, din primul minut, eu deja eram „pacienta care face scandal”.

M-a chemat în cabinet, dar tonul era rece.
— Ce problemă aveți?
— Mă doare spatele, îmi amorțește piciorul drept, nu mai dorm noaptea.
— De când?
— De trei săptămâni.
— Și veniți fără programare și filmați pe hol?

Acolo am simțit că nu mai e doar despre durere. Era despre cine are voie să vorbească și în ce fel.

I-am zis:
— Am filmat după ce am fost tratată de sus. Dacă îmi spunea normal că nu se poate, nu făceam nimic.
— Și dacă fiecare pacient intră când vrea, ce facem aici? mi-a răspuns ea. Dumneavoastră vedeți doar durerea dumneavoastră. Eu am înăuntru oameni programați de o lună.

M-a consultat totuși. Scurt. Mi-a dat recomandare de antiinflamator, repaus și RMN „dacă persistă”. Eu mă așteptam să mă trimită direct mai departe, eventual către urgență sau investigații mai serioase. Am plecat și mai supărată decât venisem. În autobuz, tremuram de nervi. Acasă, i-am povestit partenerului meu și el a zis direct:
— Fă reclamație. Altfel o să vorbească la fel și cu alții.

Mama, în schimb, mi-a zis altceva:
— Și tu ai gura mare când te doare ceva. Poate te-au simțit pornită.

M-a enervat, dar în sinea mea știam că nu zicea complet prost. Eu chiar intrasem acolo cu ideea că trebuie să mă lupt pentru orice.

Seara am postat pe Facebook filmarea, fără fețe, și am scris ce s-a întâmplat. S-a distribuit repede, mai ales local. Am primit zeci de mesaje cu „așa sunt toți”, „numai dacă faci scandal te bagă în seamă”. M-am simțit validată, sincer. Pentru prima dată în ziua aia aveam impresia că cineva mă aude.

Numai că a doua zi m-a sunat directorul de îngrijiri de la spital. Mi-a vorbit civilizat și m-a chemat la o discuție. M-am dus convinsă că o să încerce să mă facă să șterg postarea. În birou erau el, doctorița și încă o doamnă de la relații cu publicul.

Doctorița a început ea:
— Nu contest că v-ați simțit prost. Dar în ziua aceea aveam două colege în concediu medical și pe secție veniseră și două urgențe trimise de UPU. Asistenta nu trebuia să vă vorbească așa, dar nici filmarea nu era în regulă.

Am vrut să sar iar, dar m-am abținut.
— Bine, și eu ce făceam cu durerea?
— Spuneați de la început că aveți amorțeală pe picior și dificultate la mers, nu doar „nu mai pot”. Când sunt simptome neurologice, există alt circuit, mi-a zis doamna de la birou. La ghișeu nu ați menționat asta. Avem și notat.

Am tăcut. Era adevărat. La cât eram de tensionată, eu repetasem doar că mă doare rău și că nu pot aștepta. Nu explicasem clar ce aveam. În capul meu era evident. Pentru ei, nu fusese.

Apoi a zis și asistenta, mai moale decât cu o zi înainte:
— V-am răspuns urât. Nu trebuia. Dar în fiecare zi ne înjură oameni, ne filmează, ne amenință. Uneori reacționăm prost.

Nu mi-a plăcut formularea, pentru că suna a scuză, dar nici n-am putut să o văd doar ca pe „aia rea”. Era și ea obosită, apăsată, probabil mereu în defensivă.

Până la urmă, directorul a aranjat să fiu văzută în aceeași zi la imagistică printr-o anulare, iar apoi la ortopedie. S-a dovedit că aveam o problemă lombară care necesita tratament și fizioterapie, nu operație cum mă speriasem eu. Deci nu murisem cu zile, dar nici nu eram „doar exagerată”.

N-am șters postarea. Am pus un comentariu în care am spus și partea cu lipsa de personal, și faptul că eu n-am explicat bine simptomele, și faptul că tonul lor a fost greșit. Unii mi-au zis că m-am muiat. Alții că am făcut bine că am nuanțat. Eu încă nu știu exact.

Știu doar că în ziua aia nu m-a durut cel mai tare spatele. M-a durut senzația că dacă nu ridic vocea, dispar. Dar am văzut și că atunci când ridici vocea, uneori nu mai aude nimeni ce încerci de fapt să spui.

Voi ce ați fi făcut în locul meu: mergeați până la capăt cu reclamația, sau încercați să lămuriți direct, chiar cu riscul să păreți că cedați?