„Mamă, nu poți să mai cari singură nici plasele” — iar eu am strâns în brațe cățelul primit de la nepot și am înțeles cât de singură ajunsesem

„Mamă, iar nu răspunzi la telefon! Dacă ți se face rău și eu nu știu?”

Vocea lui Sorin a izbucnit în bucătăria mea mică, din difuzorul telefonului. În fața mea, cana de cafea era rece. Pe gresie, cățelușul dormea ghemuit pe un prosop vechi de-al lui Mircea. Soțul meu murise de opt luni, dar eu încă nu avusesem puterea să strâng toate lucrurile lui.

„Am fost la piață, Sorine. Nu pot să stau cu telefonul în mână toată ziua.”

„La piață? Singură? Ți-am zis să mă aștepți.”

M-am uitat spre ușa de la intrare, unde încă erau papucii lui Mircea. Am simțit iar nodul ăla în gât, enervant, care vine când cineva îți vorbește de parcă ai fi copil.

„Mă descurc.”

„Nu, mamă. Asta e problema. Nu te mai descurci ca înainte.”

M-a durut mai tare decât voiam să recunosc.

De când a murit Mircea, toți au început să mă privească altfel. Vecina de la trei mă întreabă dacă am luat pastilele. Sorin îmi verifică frigiderul. Nora mea, Alina, se uită la mine cu milă și vorbește rar, de parcă m-aș sparge dacă ridică tonul. Numai Vlad, nepotul meu de zece ani, mă mai îmbrățișa normal.

Într-o duminică, a venit cu o cutie de carton în brațe.

„Buni, să nu te superi. E pentru tine.”

Când am ridicat capacul, două urechi moi s-au mișcat și o botiță neagră m-a mirosit direct pe obraz. Am început să plâng înainte să înțeleg ce se întâmplă.

„Doamne, Vlad… ce-ai făcut?” a șoptit Alina.

Sorin a înțepenit.

„Nu. Exclus. Nu se poate.”

Dar eu deja țineam cățelul la piept. Mic, cald, tremurând. Parcă inima lui bătea lipită de golul meu.

„Îl cheamă Pufi”, a zis Vlad mândru. „Colega mea de bancă avea pui și mama ei i-a dat.”

Sorin s-a uitat la mine lung.

„Mamă, tu nu vezi? E încă o responsabilitate. Cine îl scoate? Cine îl duce la doctor? Din ce bani?”

„Eu”, am spus, mai tare decât credeam că pot.

„Tu abia dormi noaptea.”

„Și fără el ce fac? Mă uit la pereți?”

S-a lăsat o liniște urâtă. Vlad s-a ascuns după Alina. Iar Sorin și-a trecut mâna prin păr, exact cum făcea și taică-su când era nervos.

Pufi a rămas.

Primele zile au fost haos. Mi-a ros colțul de la covor, a făcut de două ori pe hol și într-o dimineață a fugit cu un ciorap de-al meu până sub pat. Dar râdeam. Râdeam singură, cu voce tare. Iar seara nu mai adormeam cu televizorul pornit doar ca să aud un zgomot în casă.

Îi vorbeam.

„Hai, mănâncă. Nu mă face de râs.”

„Lasă papucul, măi nenorocit mic.”

Și, Doamne, cât bine îmi făcea prezența lui.

Bineînțeles că Sorin nu s-a oprit.

„Mamă, ai cheltuit 240 de lei la veterinar pe vaccinuri?”

„Da. Și?”

„Și pensia ta nu e elastică.”

„Nici inima mea nu e.”

A tăcut atunci. Dar tensiunea a rămas între noi ca o ușă întredeschisă prin care intră frigul.

Într-o noapte de marți, pe la două fără un sfert, m-a trezit un sunet ciudat. Un scheunat scurt. Apoi liniște. M-am ridicat și l-am găsit pe Pufi lângă canapea, moale, cu ochii sticloși. Tremura tot.

Mi s-au tăiat picioarele.

„Pufi… puiule… ce ai?”

Nu reacționa cum de obicei. Respira repede, neregulat. Atunci am simțit aceeași panică pe care o simțisem când Mircea se ținea cu mâna de piept și îmi spunea, prea calm, că „poate trece”. N-a trecut.

L-am sunat pe Sorin cu degetele înțepenite.

„Vino. Te rog, vino repede.”

N-a pus nicio întrebare. În douăzeci de minute era la ușă, nepieptănat, în trening, cu Alina după el.

„Ce s-a întâmplat?”

„Nu știu… nu știu, Sorine…”

L-a luat în brațe și pentru prima dată nu m-a certat. Nici măcar nu s-a uitat urât la mine. Doar a zis:

„Mergem acum.”

La clinica veterinară mirosea a dezinfectant și a frică. Doctorița ne-a spus că putea fi o enterită urâtă, poate luase ceva de pe jos. I-a pus perfuzie. Eu stăteam pe scaun și îmi frământam colțul batistei până s-a rupt ața.

„Costurile inițiale sunt cam mari”, a spus rece fata de la recepție.

Sorin a scos cardul fără să clipească.

„Plătesc eu.”

Atunci am izbucnit.

„Nu vreau să plătești tu pentru cățelul meu, ca după aia să-mi spui iar că sunt o povară!”

Lumea s-a întors spre noi. Sorin a rămas nemișcat câteva secunde.

„Mamă… eu nu cred că ești o povară.”

„Ba da. Așa mă faci să mă simt. De când a murit taică-tu, numai asta aud: să nu fac, să nu merg, să nu cheltui, să nu uit. Parcă am murit și eu, doar că încă umblu.”

Aveam lacrimi pe obraji și nici nu-mi mai păsa.

Sorin s-a așezat lângă mine. Obosit. Deodată, nu mai era băiatul care mă certa. Era copilul meu care își pierduse tatăl și nu știa unde să pună durerea.

„Mi-e frică”, a spus încet. „Când nu răspunzi, mi se face rău. Când te știu singură, mă gândesc numai la noaptea aia cu tata. Că o iau de la capăt. Și nu mai pot, mamă… nu mai pot să pierd pe cineva.”

M-am uitat la el și parcă l-am văzut prima dată după multe luni.

„Nici eu nu pot”, am șoptit. „De-aia l-am ținut pe Pufi. Pentru că în casa aia era prea multă tăcere. Și tăcerea aia mă omora încet.”

Alina plângea în picioare, lângă automatul de cafea.

Am stat acolo până dimineață. Când doctorița ne-a spus că Pufi răspunde la tratament și are șanse bune, am simțit că mi se înmoaie tot corpul.

La ieșire, Sorin mi-a pus mâna pe umăr.

„Îl ținem împreună, da? Eu te ajut. Dar promiți că mă lași să te ajut, nu doar să mă împingi.”

Am dat din cap.

„Și tu promiți că nu mă mai tratezi ca pe o bătrână stricată.”

A râs printre lacrimi.

„Promit. Deși uneori ești încăpățânată rău.”

„De la cine crezi că ai luat?”

Când am ajuns acasă, soarele intra printre perdele. Pentru prima dată după mult timp, casa nu mi s-a mai părut mormânt. Mi s-a părut doar o casă în care încă mai era viață, cu tot cu frică, cu tot cu certuri, cu tot cu un cățel care ne speriase de moarte.

Poate că doliul nu trece niciodată de tot. Poate doar învățăm să-l ducem împreună, fără să ne rănim unii pe alții.

Voi cum ați fi făcut în locul meu? L-ați fi păstrat pe Pufi, chiar dacă toți vă spuneau că nu mai puteți?