Am acceptat să mă prefac iubita unui bărbat pe care toți îl ocoleau, doar ca să-i liniștesc mama bolnavă. N-am crezut că tocmai minciuna asta o să-mi strice și mai tare relația cu ai mei și o să mă lase singură cu toate vorbele lumii.

„Dacă tot te-ai făcut de râs destul în familia asta, măcar nu te mai încurca și cu ăsta.” Asta mi-a zis sora mea la telefon, chiar în ziua în care ieșisem de la Spitalul Județean.

Nu i-am închis, deși îmi venea. I-am spus doar: „Nu știi nimic.”

Și chiar nu știa. Nici ea, nici mama, nici vecinele care mă măsurau de sus până jos când mă vedeau coborând din mașina lui.

Eu am 38 de ani, sunt femeie, lucrez la o patiserie din cartier, pe salariu care se termină înainte de finalul lunii și stau tot în apartamentul mamei, că după divorț n-am avut unde să mă duc. Oficial, stau „temporar” la ea de doi ani. Neoficial, ne certam aproape zilnic. Ea mă bătea la cap că nu sunt în stare să-mi pun viața în ordine, eu îi reproșam că mă controlează și când întârzii 20 de minute.

În perioada aia abia mai vorbeam cu cineva. Colegele aveau familiile lor, prietenele mele se răriseră, iar eu ajunsesem genul de om care merge la muncă, vine acasă și se bagă în pat cu telefonul în mână, doar ca să nu audă comentariile din sufragerie.

Pe el îl știam din vedere de ani de zile. Îl vedeam prin oraș, ba la o terasă, ba în față la o vulcanizare, ba cu câte cineva dubios. Avea reputație proastă. Se zicea că face „combinații”, că a împrumutat bani, că s-a băgat unde nu trebuie. Nu știam exact ce e adevărat și ce sunt povești, dar clar nu era genul pe care familia mea să-l accepte nici la ușă.

Ne-am întâlnit întâmplător la farmacie. Eu ieșeam cu niște medicamente pentru mama, el a zis „Tu ești fata de la patiserie, nu?” Am schimbat două vorbe și atât. După două zile mi-a scris pe Facebook. M-a întrebat direct dacă vreau să ne vedem, că are să-mi ceară ceva ciudat.

Am râs și i-am zis: „Dacă e prostie, nici nu vin.”

A zis: „Nu e prostie. E rușine.”

Ne-am văzut la o cafenea mică din centru. Mi-a spus fără ocol: „Mama mea e internată. Are probleme serioase și de luni întregi mă bate la cap să mă însor, să mă așez la casa mea, că nu vrea să moară cu gândul că rămân de capul meu. Nu am pe nimeni stabil. Și are impresia că tu ești cu mine, că te-a văzut odată în mașină.”

L-am privit lung. „Și tu ce vrei de la mine?”

„Să vii de două-trei ori. Să te prezinți ca prietena mea. Să stea liniștită.”

Am zis nu din prima.

Pe urmă m-am dus acasă și am intrat iar în scandal cu mama. Mi-a spus că la vârsta mea alte femei își cresc nepoții, nu stau cu punga de covrigi în mână și cu nervi pe toată lumea. În seara aia, din prostie și din orgoliu, i-am scris lui că accept.

I-am pus o condiție: „Fără minciuni în plus. Merg, stau puțin, vorbesc frumos și gata.”

A spus: „Așa facem.”

Prima dată când am intrat în salon și mama lui m-a luat de mână, mi s-a făcut rău. Femeia era slabă, obosită, dar când m-a văzut a zâmbit de parcă îi adusesem o veste uriașă.

„În sfârșit te-ai liniștit și tu”, i-a spus lui. „Că de unul singur nu le duci pe toate.”

El a lăsat capul în jos și a zis încet: „Da, mamă.”

M-a durut ceva în mine atunci, pentru că am văzut că nu juca teatru doar pentru ea. Era și rușinea lui, și neputința lui.

După aia am mai mers. La început strict pentru ea. Îi duceam iaurt, apă, îi mai luam câte o cămașă de noapte de la piață, stăteam pe marginea patului și vorbeam. Ea îmi zicea „mamă” cum zic femeile mai în vârstă și mă întreba dacă mănâncă și el la timp, de parcă eu chiar aveam grijă de el.

Problema e că am început chiar să vorbim și noi doi, pe bune. Nu doar pentru spectacol. Mă lua de la muncă seara, mai stăteam în mașină în fața blocului și povesteam. Mi-a zis că a făcut multe prostii, că a cărat marfă pentru unii fără să întrebe suficient, că a luat bani în avans pentru niște servicii și n-a mai putut să le acopere, că s-a învârtit printre oameni de care acum încearcă să se desprindă.

L-am întrebat direct: „Ai probleme cu poliția?”

A zis: „Nu cum crezi tu. Dar dacă mai stau aici, ori mă trezesc chemat pe la declarații, ori îmi bat unii la ușă.”

Normal că trebuia să plec atunci. Numai că eu deja mă atașasem. Și, dacă sunt sinceră, îmi plăcea și faptul că cineva mă căuta, mă întreba dacă am mâncat, mă asculta când mă plângeam de ai mei. După atâta timp în care mă simțisem de umplutură în propria casă, atenția lui m-a prins.

Greșeala mea mare a fost că nu i-am spus mamei adevărul. I-am zis doar că ies cu cineva. Când a aflat cine e, a izbucnit.

„Cu băiatul ăla? Ăla care umblă cu recuperatori și amanete?”

„Nu umblă cu cine zici tu.”

„Nici tu nu crezi ce spui.”

Avea dreptate pe jumătate. Eu știam că ascunde lucruri. Dar și ea m-a împins exact în direcția aia, cu reproșuri și control. Dacă mă simțeam văzută acasă, poate nu intram în povestea asta.

Într-o duminică ne-a văzut un văr de-al meu când ieșeam de la spital. Până seara știa toată familia. Au început telefoanele, mesajele, „ți-ai găsit tocmai omul ăsta?”, „ce exemplu dai?”, „mâine-poimâine te trezești cu mascații la ușă”.

Eu mă încăpățânam și mai tare. El îmi zicea: „Lasă, trece.” Dar nu trecea.

Apoi a venit lovitura. M-a sunat într-o noapte și mi-a zis: „Trebuie să plec din oraș mâine.”

Am crezut că glumește. I-am spus: „Și mama ta?”

A tăcut puțin. „O să stea o mătușă cu ea. Eu nu mai pot rămâne acum.”

„Din cauza poliției?”

„Și din cauza asta, și din cauza altora.”

M-am enervat rău. „M-ai băgat în toată minciuna asta și acum fugi?”

El a ridicat tonul prima și singura dată: „Nu fug de tine. Încerc să nu te trag și mai mult după mine.”

A doua zi a plecat. Fără scenă, fără promisiuni mari. Mi-a lăsat doar un mesaj: „Îmi pare rău că te-am amestecat. Cu tine n-a fost prefăcătorie la final.”

După plecarea lui, eu am rămas aici, cu toate. Mama mea m-a primit în casă cu fața aia de „ți-am spus eu”. Sora mea abia mai vorbește cu mine. Rudele încă mă întreabă pe ocolite dacă „mai țin legătura cu personajul”. Iar mama lui, când m-am dus s-o văd ultima dată, m-a întrebat: „El unde e, mamă? Muncește?”

N-am putut să-i spun adevărul. I-am zis doar: „Da, e plecat cu treabă.”

Știu că am mințit. Știu și că m-am agățat de o relație care a pornit strâmb, doar pentru că aveam nevoie să simt că aparțin cuiva. Dar nici el n-a fost pentru mine doar ce zice orașul despre el. A fost și un om speriat, prins în niște alegeri proaste, care a încercat prea târziu să repare ceva.

Acum mă uit în urmă și nu știu dacă am fost naivă sau doar foarte obosită de singurătate. Voi ce ați fi făcut în locul meu: ați fi rupt tot din prima sau ați fi mers înainte, chiar dacă simțeați că nu e curat până la capăt?