Mi-au mâncat anii, banii și liniștea, iar când am îmbătrânit au vrut să-mi ia și apartamentul: „Oricum nu mai poți avea grijă de el”

„Hai, Marioara, nu mai fi încăpățânată, fă actul acum cât ești lucidă.”

Am rămas cu mâna pe clanță și cu sângele înghețat. Vocea era a surorii mele, Viorica. Era în bucătărie cu fiica ei, Diana, și nu știau că m-am întors mai devreme de la policlinică. Stăteam pe hol, cu punga de medicamente atârnând de degete, și parcă nu mai simțeam nici genunchii, nici spatele care mă durea de câteva luni.

„Mamă, dacă mai amână mult, o să se bage alții pe fir. Îi sucim mințile acum, frumos, cu grijă”, a zis Diana, încet, dar destul cât să aud.

Atunci am înțeles.

Nu veniseră mai des pe la mine fiindcă le păsa că îmi sare tensiunea sau că abia mai urc scările până la etajul trei. Nu. Le păsa de apartamentul meu cu două camere, cumpărat în rate, cu salarii mici, cu ture, cu lipsuri, cu ani în care am numărat fiecare leu.

Am intrat în bucătărie și s-au întors amândouă brusc.

Viorica a zâmbit strâmb.

„Aoleu, ai venit? Noi doar vorbeam…”

„Am auzit despre ce vorbeați.”

Diana și-a pus telefonul pe masă și a oftat teatrat.

„Mătușă, nu o lua așa. Noi ne gândim la binele tău.”

Binele meu. Cuvintele astea m-au durut mai tare decât tot.

Ani întregi eu am fost omul de serviciu, bancomatul și umărul lor. Când Viorica a rămas singură cu Diana de șapte ani, eu am fost acolo. Eu i-am plătit rechizite, eu am dus copilul la dentist, eu am cumpărat medicamente când sora mea rămânea fără bani cu o săptămână înainte de salariu. Când Diana a intrat la liceu, eu i-am luat primul calculator, în rate. Când a făcut facultatea la Ploiești, eu i-am trimis bani de chirie trei semestre, că „nu se descurcă acum, mătușă, dar îți dă înapoi”. N-am mai văzut niciun leu.

Și nici nu am cerut. Că erau ale mele. Familie.

Eu n-am avut copii. Nici soț nu mi-a rămas, că m-a îngropat prea devreme viața în muncă și în griji. Așa că m-am agățat de ele. Mi-am zis că nu sunt singură. Că am și eu pe cineva.

Doar că, odată ce am trecut de șaizeci și opt de ani și am început să obosesc, s-a schimbat tonul.

„Ar trebui să ne dai nouă procura.”

„Nu mai poți să umbli pe la ghișee.”

„Întreținerea e greu de dus pentru tine.”

„Dacă faci un act de donație, stai liniștită la tine în casă până mori.”

Până mori.

Așa au început să vorbească. De parcă eu eram deja pe jumătate dusă și ele veniseră doar să aranjeze ce rămâne.

În ziua aia, în bucătărie, m-am așezat încet pe scaun. Îmi tremurau mâinile.

„Voi chiar asta vreți? Apartamentul?”

Viorica s-a înroșit.

„Nu mai dramatiza. Suntem rude. Cui vrei să-l lași, la străini?”

„La străini?” am întrebat eu. „Dar voi ce sunteți acum?”

Diana a ridicat tonul prima.

„Mătușă, să fim serioase. Noi te-am ajutat în ultima perioadă.”

Am râs. Urât, scurt. Nici eu nu m-am recunoscut.

„M-ați ajutat? Cu ce? Că mi-ați adus de două ori pâine și o dată m-ați dus la analize, iar pe drum mi-ați spus de patru ori să fac donație?”

S-a lăsat o liniște de mormânt.

Viorica a început să plângă. Genul ăla de plâns pe care îl știam de mică, când voia să pară victimă.

„După tot ce am tras și eu în viață, și tu mă faci pe mine hoață?”

„Nu te fac nimic,” i-am spus. „Te aud.”

A doua zi, Diana m-a sunat de șase ori. Nu am răspuns. Mi-a dat mesaj: „Să nu te influențeze nimeni împotriva noastră.” Am citit și mi s-a făcut greață. Nimeni nu mă influența. Pentru prima dată după mulți ani, vedeam clar.

Mi-am luat dosarul cu actele, buletinul, contractul de vânzare-cumpărare, chitanțe vechi, tot ce aveam. M-am dus la notar singură, cu autobuzul, deși mă dureau picioarele rău. În sala de așteptare mi-au transpirat palmele ca la examen.

Doamna notar m-a întrebat calm ce doresc.

Și am spus tot. Aproape tot. Cu noduri în gât, cu rușine, cu furie. Mi-a explicat ce pot face ca să fiu protejată, cum să îmi pun actele în ordine, cum să nu poată nimeni să mă preseze sau să mă păcălească să semnez ceva. Am ieșit de acolo mai ușoară. Nu fericită. Dar dreaptă în spate.

Când a aflat Viorica, a venit la ușă și a bătut de mi-a zguduit tocul.

„Ți-ai bătut joc de noi!”

Am deschis doar lanțul.

„Nu. Doar nu mă mai las.”

„Să-ți fie rușine!”

„Mie?” am zis. „Mie să-mi fie?”

Diana stătea în spatele ei și filma cu telefonul. Atunci am închis ușa. Pur și simplu.

După asta le-am blocat. Telefon, mesaje, tot. Primele seri au fost cumplite. Plângeam și mă uitam la pereții ăștia pe care i-am zugrăvit de atâtea ori cu mâna mea. Îmi venea să le sun, să împac, să explic. Asta am făcut toată viața. Am reparat, am acoperit, am iertat.

Dar ce mai era de reparat când omul se uită la tine și vede doar ce poate lua?

Acum sunt singură, da. Dar e o singurătate mai curată decât minciuna lor. Îmi plătesc întreținerea, îmi fac singură programările, îmi țin actele în ordine și dorm cu cheia mea sub pernă fără să-mi mai fie frică de „binele” altora.

Uneori mă întreb dacă ele m-au iubit vreodată cu adevărat sau doar s-au obișnuit să primescă. Și dacă ați fi în locul meu, voi ați mai ierta o asemenea trădare?