Am venit să-i duc compot și hăinuțe pentru bebeluș. Când am văzut vânătaia de sub mâneca ei, mi s-au tăiat picioarele
Când a întins mâna după cana de ceai, mâneca bluzei i s-a ridicat puțin și am văzut vânătaia. Galbenă pe margini, mov în mijloc. Veche de câteva zile. Mi s-a uscat gura pe loc.
„Irina… ce-i asta?”
Ea a tras repede mâneca peste încheietură și s-a întors spre aragaz.
„Nimic, mamă. M-am lovit de ușa de la debara.”
Am rămas în picioare, în bucătăria ei mică din Titan, cu sacoșa de rafie lângă masă, plină cu compot de prune, brânză de la noi și două body-uri pentru copil. Venisem cu inima ușoară, să stau două zile, să-i mai calc niște haine, să o răsfăț puțin. Era în luna a șaptea. Ar fi trebuit să vorbească numai despre nume, pătuț, scutece. Dar în casă era o liniște apăsată. Din aia care te înțeapă.
„Nu te-ai lovit de nicio ușă”, i-am spus încet. „Uită-te la mine.”
S-a uitat. Și atunci am văzut frica. Nu tristețe. Nu oboseală. Frică.
A intrat în sufragerie și s-a așezat pe marginea canapelei, cu mâinile pe burtă. Eu după ea. N-am mai avut putere să mă prefac.
„Te bate?”
A clipit des, de parcă o usturau ochii. Apoi a zis foarte încet:
„Să nu ridici vocea. Te rog.”
În secunda aia am simțit că mi se rupe ceva în piept. Pentru că o mamă înțelege și când copilul tace.
Ginerele meu, Cătălin, părea om așezat. Lucrase în vânzări, vorbea frumos, știa să salute, să ducă plasele. La nuntă a plâns când a dansat cu Irina. Toți au zis că e băiat bun. Și eu am vrut să cred.
„De când?” am întrebat.
„Din iarnă. Prima dată m-a împins. După aia și-a cerut iertare. A zis că era stresat, că eu îl provoc, că îl fac să se simtă mic. Apoi a început să-mi verifice telefonul. Să-mi spună cu cine am voie să vorbesc. Să țipe… și… uneori…”
N-a mai putut.
Am îngenuncheat în fața ei și i-am prins mâinile. Erau reci.
„Te-a lovit și acum, însărcinată?”
A dat din cap.
„Nu în burtă”, a șoptit repede, ca și cum asta ar fi făcut totul mai puțin groaznic. „La brațe. La spate. O dată m-a tras de păr. Dar după aia plânge. Zice că mă iubește. Zice că fără el nu mă descurc.”
Mi-a venit să urlu. Dar m-am abținut. În blocurile alea se aude tot. Și el putea să apară din clipă în clipă.
„Îți iei actele și pleci cu mine.”
A înțepenit.
„Nu pot. Dacă află? Mamă, nu știi cum se schimbă la față… Mi-a zis că dacă îl fac de râs, mă găsește oriunde. Și eu unde să mă duc așa? Cu burta asta?”
„La Rodica, la Buzău. Stai acolo cât trebuie. Nu ești singură.”
„Și dacă vine după mine?”
„Atunci mă găsește și pe mine în drum. Dar nu te mai las aici.”
A început să plângă fără zgomot, cu umerii tremurând. Am strâns-o în brațe și am simțit copilul mișcând între noi. Atunci m-am hotărât de tot.
Am așteptat să plece Cătălin la serviciu a doua zi. Irina abia se ținea pe picioare de emoție. Tremura când punea hainele într-o geantă veche de voiaj. N-am luat multe. Câteva rochii largi, dosarul de analize, cartea de identitate, certificatul de căsătorie, ecografiile. Ea tot se oprea și asculta pe palier.
„Mamă, dacă vine înainte?”
„Nu vine. Hai. Acum.”
Am coborât cu liftul până la parter și mi s-a părut că durează o viață. Când s-au deschis ușile, m-a lovit mirosul de varză călită de pe scară și, ciudat, m-a făcut să-mi vină să plâng. Viața mergea înainte pentru toți. Numai pentru noi se rupsese ceva.
În autogară, Irina se uita întruna peste umăr. Ținea telefonul închis în poșetă, ca pe o bombă. În microbuz, abia după ce am ieșit din București a respirat mai adânc.
La Buzău, sora mea Rodica ne-a primit fără întrebări multe. Ne-a pus ciorbă pe masă și i-a făcut patul Irinei în camera verilor ei. Seara, când am ajutat-o să se schimbe, am văzut și spatele. Avea două urme vineții sub omoplat. Am ieșit pe hol și am plâns cu pumnii la gură, să nu mă audă.
A doua zi am mers cu ea la poliție. Nu voia. Zicea că poate se liniștește, că poate dacă vorbește cineva cu el… Dar polițista de la birou, o femeie pe nume Mirela, s-a uitat lung la ea și i-a spus simplu:
„Nu se liniștește de la sine. Se oprește când plecați și cereți ajutor.”
Plângerea a fost cel mai greu lucru. Irina tremura când povestea. Se încurca, se rușina, parcă ea făcuse ceva greșit. Apoi au urmat certificatul medico-legal, drumuri, telefoane, explicații către rude. Unii au înțeles. Alții au zis prostii, că „bărbații mai scapă nervii”, că „pentru copil poate era bine să mai încerce”. M-am certat cu fratele meu pentru asta de era să nu ne mai vorbim. Cum să spui așa ceva?
Cătălin a început să sune. Zeci de apeluri. Mesaje ba cu „te iubesc”, ba cu „o să vezi tu”. Le-am păstrat pe toate. Irina n-a răspuns. Noaptea se trezea speriată și își punea mâinile pe burtă înainte să deschidă ochii. Dar, încet-încet, a început să mănânce mai bine. Să iasă puțin în curte. Să vorbească despre copil fără să șoptească.
Acum stă tot la Rodica până naște. Camera e mică, banii sunt puțini, iar viitorul… nu știu, e încă în ceață. Dar măcar nu mai tresare la fiecare cheie răsucită în ușă.
Eu una tot mă întreb: câte femei tac și zâmbesc când le întrebi dacă sunt bine? Și câți dintre noi vedem semnele prea târziu?