Mi-a spus că salvează planeta, dar pe mine m-a lăsat singur cu soția care începea să mă uite

„Iar ai lăsat aragazul pornit, Doina!” am strigat mai tare decât voiam, și în secunda următoare mi-a părut rău.

Ea s-a întors spre mine cu ochii mari, speriați, de parcă eu eram străinul din casă.

„Eu?… Nu, Nicule, nu eu… cred că tu.”

M-am apropiat repede, am închis butonul și am tras aer în piept. Mirosea a gaz și a frică. A mea, nu a ei. Doina tremura ușor și își freca degetele una de alta, cum face de câteva luni când se încurcă în lucruri simple. Când am dus-o la neurolog, am sperat să-mi spună că e oboseală, stres, vârsta. Dar doctorița s-a uitat la mine lung și a zis încet: formă incipientă de demență.

De atunci, casa noastră a devenit un fel de cursă. Pragul de la baie. Covorul din sufragerie. Dulapul cu colțul ieșit. Butelia, sertarele, cheile. Noaptea se ridica buimacă și încerca să iasă pe holul blocului în cămașă de noapte, convinsă că merge la mama ei, moartă de doisprezece ani. Am pus scaun în dreptul ușii, am legat un clopoțel improvizat, am mutat ce am putut. Dar doctorița mi-a spus clar: bare de sprijin, sistem simplu de închidere, protecții la colțuri, poate și o ușă mai sigură la intrare. Lucruri normale. Numai că pentru mine nu mai erau normale deloc la banii noștri.

Pensia mea, pensia ei, medicamente, facturi. Se duc imediat. Fiul nostru e în Spania, muncește în construcții, are doi copii, rate, necazurile lui. Nu i-am cerut. Mi-a fost rușine.

Și atunci m-am gândit la Sandu.

Pe Sandu îl știu de la șapte ani. Am crescut pe aceeași stradă din Buzău, am furat corcodușe din aceeași curte, am luat bătaie de la aceiași părinți. Eu am rămas aici, cu serviciu la depou, apoi pensie. El a făcut firmă, apoi încă una, și s-a ridicat. Vilă, mașini, apariții la evenimente locale, poze pe Facebook cu donații și zâmbete largi. Dar pentru mine era Sandu al meu. Omul care mi-a fost cavaler la nuntă.

L-am sunat cu nod în gât.

„Sandule, am nevoie să vorbim. Nu la telefon.”

M-a chemat la biroul lui. Mobilă lucioasă, miros de cafea scumpă, secretară cu voce joasă. Eu, cu geaca veche și dosarul cu analizele Doinei sub braț. Mi se părea că murdăresc aerul de acolo.

S-a uitat peste hârtii, serios. A dat din cap. Pentru câteva secunde chiar am crezut că o să spună: stai liniștit, Nicule, rezolvăm.

Dar n-a spus asta.

„Ascultă-mă până la capăt”, a zis, frecându-și tâmpla. „Nu e că nu vreau. Dar tocmai am blocat o sumă mare pentru o fundație. Plantări, împădurire, chestii de mediu. E un proiect important.”

Am crezut că n-am auzit bine.

„Adică pentru copaci ai bani. Pentru Doina, nu.”

„Nu pune problema așa.”

„Dar cum s-o pun, Sandule?”

A oftat. S-a ridicat. S-a dus la geam.

„Nu e doar despre copaci. E despre responsabilitate. Fac ceva care rămâne. Ajut comunitatea.”

M-am ridicat și eu. Simțeam cum îmi țiuie urechile.

„Comunitatea? Eu ce sunt, mă? Un dosar prost pus pe birou? Femeia aia ți-a făcut sarmale la fiecare zi a ta de naștere. Te-a primit în casă când te certai cu ai tăi. Ai dormit la noi. Ai plâns la mine când ai divorțat de Mariana. Și acum îmi spui de responsabilitate?”

S-a întors brusc.

„Nu mă șantaja emoțional, Nicule.”

Cuvintele alea m-au lovit mai rău decât refuzul.

„Te șantajez emoțional?” am zis, și mi-a ieșit vocea ciudat, subțire. „Eu vin la tine o dată în patruzeci de ani și te șantajez?”

Secretara s-a uitat spre ușă. El a coborât tonul.

„Îți pot da ceva mai încolo. Acum chiar nu pot. Uite, pot vorbi cu cineva, poate găsim o soluție… mai ieftină.”

Mai ieftină. Pentru mintea soției mele care se rupea încet.

Am strâns dosarul și am plecat. El a venit după mine până la recepție.

„Nicule, nu strica tot pentru o discuție.”

M-am oprit și m-am uitat la el. Pentru prima dată, n-am mai văzut băiatul cu genunchii juliți de pe strada noastră. Am văzut un om care învățase să doneze unde se vede frumos.

„Nu eu stric tot, Sandule. Tu ai făcut alegerea.”

Acasă, Doina stătea pe marginea patului și își butona halatul, neliniștită.

„Unde-ai fost așa mult?”

„Puțin până în oraș.”

„A venit mama?”

Mi s-a strâns gâtul. M-am așezat lângă ea și i-am luat mâinile în ale mele.

„Nu, Doina. Sunt eu aici.”

În seara aia am scos covorul din sufragerie și aproape am căzut cu el pe scări. Vecinul de la trei, Costică, m-a văzut și a venit fără să-l chem. A doua zi a adus un bormașină. Nepotul lui a montat gratis două bare în baie. Femeia de la unu mi-a dat numărul unei asociații din oraș care ajută familii cu bolnavi neurologici. Încet, din puținul altora, am început să facem casa mai sigură.

Sandu m-a sunat după trei zile. Nu i-am răspuns. Mi-a scris un mesaj lung, cum că îmi înțelege supărarea, că nu am dreptate, că el ajută unde crede de cuviință. Poate are dreptate, într-un fel. Banii lui, alegerea lui. Dar sunt nopți în care o prind pe Doina de braț înainte să cadă, și atunci mă gândesc: ce fel de om devii când salvezi lumea în general, dar te întorci cu spatele la omul concret care te roagă să-l ajuți?

Poate că prieteniile nu se rup din cauza banilor. Poate se rup în clipa în care înțelegi cât valorezi, de fapt, în inima celuilalt.

Spuneți-mi voi, am cerut prea mult? Sau doar am aflat prea târziu cine îmi era cu adevărat aproape?