L-am primit înapoi pentru fiica mea, dar într-o noapte am înțeles că îmi distruge iar casa și sufletul

— Mami, de ce plânge tata la ușă?

Asta m-a întrebat Mara în seara în care am deschis și l-am văzut pe Sorin pe preșul de la intrare, cu geaca murdară, ochii roșii și o pungă de plastic în mână. Afară ploua mocănește. În scară mirosea a varză călită și a detergent ieftin. Eu venisem de la al doilea job, ruptă de spate, cu mâinile încă uscate de la soluțiile cu care spălam birouri.

— Alina, te rog… doar câteva zile. N-am unde să mă duc. M-am săturat de viața asta. Vreau să-mi văd fata. M-am schimbat.

M-am uitat la el și mi s-a strâns stomacul. Omul ăsta plecase de atâtea ori încât nici nu mai știam care despărțire fusese ultima. Dispărea cu săptămânile. Nu dădea un leu. Uneori nici nu răspundea la telefon. Iar eu rămâneam cu Mara, cu ratele, cu ghiozdanul de cumpărat, cu frigiderul pe jumătate gol și cu întrebările ei.

Dar Mara era în spatele meu și îl privea de parcă i se întorsese o lume întreagă.

— Poate stă puțin, mami… dacă e cuminte, a șoptit ea.

M-a rupt în două vorba asta. Dacă e cuminte. Despre propriul ei tată.

L-am primit.

Primele zile au fost aproape liniștite. Prea liniștite, dacă mă întrebi acum. Sorin făcea patul, ducea gunoiul, o întreba pe Mara de școală, îi cumpărase chiar și o ciocolată ieftină de la colț. Vorbea frumos, prea frumos.

— Mâine mă duc la interviu.
— Un prieten mă bagă pe un șantier.
— Până la salariu, îmi dai și mie 200 de lei? Îți dau înapoi, jur.

I-am dat.

Apoi încă 150.

Apoi 300, că cică îi trebuie pentru niște acte.

Nu mi-a dat înapoi nici 10 lei.

Eu lucram dimineața la o patiserie din cartier și seara făceam curățenie într-o clinică stomatologică. Dormeam patru-cinci ore pe noapte. Îmi număram banii în bucătărie, la lumina hotei, după ce adormea Mara. Bani de întreținere. Bani de caiete. Bani puși deoparte pentru poate o urgență, pentru un aparat dentar mai târziu, pentru orice. Mă uitam la plicul meu și simțeam că transpir doar când vedeam că se subțiază.

Sorin, în schimb, începea iar să dispară.

— Mă văd cu un băiat de la muncă.
— M-a sunat cineva pentru o combina… adică pentru o lucrare.
— Nu mă aștepta.

Venea noaptea târziu sau dimineața. Uneori mirosea a țigări și a bere. Alteori intra tiptil, crezând că nu-l aud. Dar eu nu mai dormeam de mult liniștită.

Într-o seară, Mara a venit în bucătărie cu ochii în lacrimi.

— Mami, tata a promis că vine la serbare. A zis să nu mai fiu tristă, că acum rămâne cu noi.

Am închis ochii o secundă.

— Și dacă nu poate veni?

— Atunci de ce mai zice? De ce mă face să cred?

N-am avut ce să-i răspund. Pentru că și eu mă întrebasem asta de o sută de ori.

La serbare n-a venit.

Mara a stat cu coronița strâmbă și a căutat cu privirea printre părinți până în ultima clipă. Când am ieșit din sală, m-a întrebat doar atât:

— Iar a uitat de mine?

Nu, n-a uitat. A ales. Și asta doare mai rău.

În noaptea în care am decis, m-am trezit să beau apă și l-am auzit în sufragerie vorbind la telefon, în șoaptă.

— Stai liniștită, fac rost. Are bani puși deoparte. Îi iau eu, nu-ți bate capul.

Am înghețat. Pur și simplu. Simțeam cum îmi bate inima în gât. M-am uitat spre comoda unde țineam plicul cu economiile și am știut că dacă mai amân o zi, o să pierd tot. Nu doar banii. Și liniștea copilului meu.

Dimineață, l-am așteptat în bucătărie. Mara era la școală.

— Îți faci bagajul și pleci azi.

A râs scurt, de parcă glumeam.

— Hai, Alina, nu începe iar. Sunt într-o perioadă grea.

— Tu ești mereu într-o perioadă grea. Noi suntem în viața grea pe care ne-ai lăsat-o.

S-a schimbat la față.

— Pentru fata mea mă lupt. Tu o întorci împotriva mea.

Atunci m-am ridicat. Tremuram, dar nu m-am mai oprit.

— Nu eu o fac să plângă la serbare. Nu eu o mint. Nu eu iau bani din casa asta și dispar nopțile. Și să nu mai spui „fata mea” doar când ai nevoie de un pat și de mâncare.

A dat cu pumnul în masă și cana s-a răsturnat.

— Ești o egoistă! Dacă plec, o să suferiți amândouă.

— Nu. Dacă rămâi, o să ne distrugi amândouă.

A tăcut. S-a uitat la mine lung, cu ură și cu milă falsă, amestecate. Apoi a început să își îndese lucrurile în punga aceea jegoasă cu care venise. Nici măcar n-a avut curajul să mă privească atunci când a ieșit.

Când a venit Mara de la școală, a simțit imediat.

— A plecat?

Am dat din cap.

A lăsat ghiozdanul jos și pentru o clipă m-am temut că o să mă urască. Dar s-a lipit de mine și a început să plângă încet.

— Mami, eu voiam un tată… dar nu așa.

Am plâns și eu cu ea, în mijlocul bucătăriei, lângă aragazul pe care fierbea supa. Acolo, între oale și facturi și oboseală, am înțeles ceva simplu și crud: uneori nu salvezi o familie ținând pe cineva în casă. O salvezi având puterea să-l scoți afară.

Încă mă mai lupt cu vina. Încă mă mai întreb dacă puteam face ceva altfel. Dar când îmi văd copilul dormind liniștit, știu că am ales ce trebuia.

Voi ce ați fi făcut în locul meu? Cât de mult merită un om o a doua șansă, când copilul tău plătește prețul?