Am plecat din casa logodnicului meu cu o singură geantă, după ce părinții lui mi-au spus că acolo n-am fost niciodată „de-a casei”

— Dacă tot stai în casa noastră, măcar învață să faci lucrurile cum trebuie!

Vocea doamnei Viorica a tăiat aerul din bucătărie. Țineam în mână o farfurie udă și simțeam cum îmi tremură degetele. Mihai stătea rezemat de tocul ușii, cu ochii în podea, ca de obicei. Iar domnul Nicu și-a împins ochelarii pe nas și a mormăit:

— La noi în casă e ordine, nu cum ai apucat tu de la mă-ta.

Atunci m-am uitat la Mihai. Asta am făcut. Nu la ei. La omul cu care trebuia să mă mărit peste trei luni.

— Spune ceva, i-am zis încet.

A ridicat din umeri.

— Hai, Irina, lasă, că știi cum sunt ai mei…

Știți senzația aia când înțelegi, într-o secundă, că ai stat prea mult într-un loc în care nimeni nu te vede cu adevărat? Așa a fost.

Mă mutasem la Mihai după logodnă, pentru că el mi-a spus că e mai bine așa, să strângem bani, să nu mai plătim chirie. El locuia cu părinții lui într-un apartament cu trei camere din Ploiești. La început, mi-am spus că e provizoriu. Câteva luni. Poate un an. În realitate, din prima săptămână am simțit că nu intram într-o casă, ci într-un sistem.

În casa lor existau reguli pentru orice. La ce oră se spală, când se pornește mașina de spălat, cum se taie salata, unde se țin cănile, câtă apă „se irosește” la duș. Dacă veneam obosită și voiam să stau o jumătate de oră singură, doamna Viorica apărea în ușă:

— Te-ai supărat? La noi nu se stă bosumflat fără motiv.

Dacă găteam altfel decât făcea ea:

— Mihai e obișnuit cu mâncare adevărată, nu cu prostii moderne.

Dacă ieșeam cu o fostă colegă la cafea:

— O femeie serioasă nu umblă seara pe drumuri când are casă.

„Casă.” Ce cuvânt mare pentru un loc în care eu nu aveam nici măcar un sertar doar al meu.

Am încercat. Serios că am încercat. Mă trezeam devreme, făceam patul, ajutam la curat, găteam când puteam. Îmi mușcam limba. Înghițeam remarci. Îmi spuneam că după nuntă se vor liniști, că poate mă vor accepta. Dar ei nu voiau să mă cunoască. Voiau să mă corecteze.

Cel mai tare mă durea Mihai. Nu faptul că nu mă apăra mereu. Ci faptul că ajunsese să vorbească și el cu mine pe tonul lor.

— De ce nu poți și tu să te adaptezi puțin? îmi spunea.
— Mă adaptez în fiecare zi, Mihai. Tu ce faci?
— Exagerezi.

Exagerez. Cuvântul ăsta m-a urmărit luni întregi.

Într-o seară, după ce am venit de la un interviu pentru un post de recepționeră, i-am găsit pe toți trei în sufragerie. Tăcuseră când am intrat. Doamna Viorica s-a uitat lung la mine.

— Dacă te apuci de serviciu, să nu crezi că aici se schimbă programul după tine.

— N-am zis asta.

— Păi ar fi bine. Că de când ai venit, numai tensiune e în casă.

Atunci am simțit că mi se ridică sângele în obraji.

— De când am venit eu? Sau de când nu mai puteți controla tot?

Mihai s-a ridicat brusc.

— Irina, termină.

— Nu, tu termină! Tu stai și te uiți cum mă umilesc ai tăi în fiecare zi și apoi vii la mine în cameră și îmi spui să am răbdare. Câtă răbdare, Mihai? Până nu mai rămâne nimic din mine?

A fost liniște. Genul ăla de liniște care îți țiuie în urechi.

Domnul Nicu a lovit cu palma în masă.

— Dacă nu-ți convine, ușa e deschisă.

M-am uitat la el. Apoi la Mihai. N-a zis nimic. Nici măcar „stai”. Nici măcar „nu pleca nervoasă”. Nimic.

Am intrat în cameră, am scos geanta de voiaj de sub pat și am început să arunc în ea hainele mele, caietul cu notițe, încărcătorul, două cărți și poza cu mine și mama de la mare, de acum câțiva ani. Îmi cădeau lucrurile din mâini. Plângeam urât, sacadat, și tot speram, prostește, că o să intre Mihai după mine.

A intrat, dar prea târziu.

— Hai să ne calmăm, a zis.

— Nu mai am ce calma.

— Unde te duci?

M-am uitat la el și atunci am știut. Nu mă întreba pentru că îi era frică să mă piardă. Mă întreba pentru că nu se gândise niciodată că eu chiar pot pleca.

— Acasă, Mihai. Într-un loc unde, măcar dacă plâng, nu mă întreabă nimeni de ce consum prea multe șervețele.

Mama mi-a deschis ușa în capot, cu părul prins în grabă. Când m-a văzut cu geanta, n-a întrebat mare lucru. M-a luat în brațe și atât. M-am rupt atunci. De tot.

Primele săptămâni au fost grele rău. Dormeam mult sau deloc. Mihai îmi scria mesaje: „Mai gândește-te”, „Ai interpretat”, „Știi că te iubesc”. Dar iubirea care te lasă singură în fața umilinței ce fel de iubire mai e?

Cu banii stăteam prost. Mama avea salariu mic, lucra la un magazin de cartier. Mi-era rușine că la 27 de ani mă întorsesem în camera mea veche, între manuale prăfuite și perdelele cusute de ea. Și totuși, pentru prima dată după mult timp, respiram.

Am luat decizia care mă speriase ani întregi: m-am înscris la postliceală, pe asistentă medicală. Mi-am zis că dacă tot o iau de la capăt, măcar s-o fac pe picioarele mele. Ziua învățam, seara mai făceam unghii acasă la câteva vecine, pentru bani de transport, caiete, mici cheltuieli. Nu era ușor. Uneori plângeam de oboseală. Dar era oboseala mea. Viața mea.

Mihai a venit o singură dată la mama acasă. Cu flori. Cu privirea aia a lui moale, pe care altădată n-o puteam refuza.

— Putem să o luăm de la capăt, a zis. Dar să ai și tu mai multă răbdare cu ai mei.

Atunci am zâmbit. Nu frumos. Trist.

— Tu tot n-ai înțeles. Eu n-am plecat din cauza lor. Am plecat din cauza ta.

A rămas în poartă câteva secunde, parcă lovit. Apoi a plecat.

Și eu am rămas acolo, cu inima făcută bucăți, dar întreagă în locul în care conta: înăuntrul meu.

Acum încă mă doare când mă gândesc la ce am visat și n-a fost să fie. Dar poate uneori pierzi o nuntă și câștigi o viață.

Voi ce ați fi făcut în locul meu? Cât ar trebui să îndure o femeie de dragul iubirii, înainte să se aleagă pe ea însăși?