Ce am pierdut pentru a fi cine au vrut ei să fiu?

– Maria, iar te-ai îmbrăcat ca o artistă flămândă. Ai 28 de ani, nu 18!
„Glasul tatălui meu răsuna în bucătărie, printre mirosuri de cafea amară și pâine prăjită. Mă îndreptam spre ușă, cu rucsacul în spate, pregătită pentru încă o zi la galeria de artă, când mama, cu mâinile încrucișate la piept, oftă zgomotos.
– Nu-i bai, Traiane, las-o… Poate într-o zi se satură să viseze.
Simțeam cum inima mi se strânge, ca de fiecare dată. Aveam impresia că de fiecare dată când pășeam afară din casă, pășeam de fapt într-o altă piesă de teatru, unde rolurile erau deja distribuite, replicile scrise, iar orice încercare de improvizație rănea – chiar dacă nu pe scenă, atunci în culise. Din clasa a unsprezecea, când am spus prima data că nu vreau să dau la Medicină, ci la Arte, a început războiul mut între mine și ai mei. Prietenii mei, Irina și Paul, mă susțineau, dar vocile lor se stingea în vâltoarea reproșurilor de acasă.
În tramvai, căutam mereu priviri străine, dorindu-mi să îmi spună cineva – total necunoscut – că e în regulă să fii altfel, să nu respect regulile scrise cu frică și neîmplinire de generațiile vechi. Colegii de la galerie mă admirau, dar când le povesteam că încă locuiesc cu ai mei, râdeau amar.
Când am avut prima expoziție, tata a venit, dar stătea în spate, încruntat, ca atunci când inspecta parcelele la țară. La final, în timp ce strângeam pânzele, s-a apropiat:
– Ți-am zis eu că nu se poate trăi din astea. Uite-ți vopseaua pe mâini… și inima?
M-am prefăcut că nu-l aud.
Fiecare duminică era un război rece la masă. Sora mea, Simona, de mult plecată manager în Cluj, venea rar. Când venea, era încărcată de laude – la job, la salariu, la logodnic. Mama îmi spunea adesea: „Uite la Simona, fată inteligentă! Nu trăiește din iluzii…”
Într-o seară, după ce am primit refuzul de la o bursă importantă la Paris, m-am prăbușit la masa din bucătărie. Sunt atât de obosită să lupt, atât de singură în orașul ăsta murdar care parcă te judecă la fiecare colț.
– Poate e un semn. Poate n-a fost să fie. Poate să te angajezi la o bancă, să ai și tu serviciu adevărat, spuse mama văzându-mi lacrimile.
Brusc, m-am ridicat răzvrătită:
– Poate nu vreau să fiu ca voi! Poate nu vreau să simt golul pe care-l văd de ani de zile în privirile voastre… Poate măcar eu vreau să știu, la 60 de ani, că am încercat!
Întreaga casă a tăcut. Tata a trântit farfuria și-a ieșit, mama s-a ascuns în baie. Am rămas singură, și-n tăcerea aia, mi-am auzit pentru prima dată vocea, clară, dar dureroasă.
Noaptea am plâns mult. Nu pentru că nu mă înțeleg ei, ci pentru că nici eu nu mă mai înțelegeam. Visam la Paris, la libertate, la mine pe scenă, dar trăiam înfășurată în promisiuni față de familie, în așteptări și sacrificiu. Irina m-a sunat dimineața următoare:
– Nu renunța. Ne judecă oricum. Ori că ne conformăm, ori că ieșim din rând. Măcar să o faci fiind tu.
Am început să pictez obsesiv. Strângeam toți banii din vânzări pentru încă o șansă, încă o plecare. Uneori stăteam cu orele la etajul zece al unui bloc de la Dristor, privind oamenii mici, înspăimântați sau agitați, și mă întrebam dacă fiecare dintre ei poartă același război mut – între cine sunt și cine trebuie să fie.
La nunta Simonei n-am dus vreun cadou scump. I-am pictat un portret. Mama, jenată, l-a ascuns printre flori. Tata a băut vinul privindu-mă. Simona, singura, m-a strâns în brațe:
– Ești singura dintre noi care ai curaj.
Cuvintele ei m-au lăsat fără aer, ca o spovedanie neașteptată. M-am gândit: cât din ceea ce fac e pentru mine și cât pentru ei? Frica de a dezamăgi, de a fi exclusă, era la fel de puternică precum setea de a-mi trăi adevărul.
Timpurile au trecut, iar prietenii mei și-au făcut familii, eu am rămas tot între două lumi: cea a visului și cea a pământului tare, rece, numit realitate. O vreme am urât orașul, apoi m-am trezit iubindu-i chiar și răutatea, pentru că aici, pe fiecare zid plin de graffiti și fiecare fereastră luminată noaptea, am lăsat o bucățică din lupta mea pentru mine însămi.
Astăzi, când tata e bolnav și nu mă mai ceartă, ci doar mă privește lung, pot spune că nu știu dacă am câștigat. Nici dacă am pierdut. Simt doar că am sacrificat părți din mine pentru liniștea lor, dar am murit puțin de fiecare dată când am ales să mă tai după tipar. Cât suntem dispuși să renunțăm la cine suntem, pentru a primi o oră de căldură dintr-un cuib rece? Și cât mai putem trăi încercând să fim fericiți doar pentru ceilalți?