I-am promis mamei pe patul de moarte că voi avea grijă de sora mea. N-am adus-o acasă, iar după ce a murit, liniștea din casa mea a început să sune a vină

„Să nu o lași pe Mariana singură, Costele… să nu o dai la străini.”

Mama abia mai vorbea. Avea buzele uscate, mâna rece și ochii ăia speriați pe care nu-i pot uita nici acum. Mariana stătea lângă ușă, cu puloverul tras strâmb pe ea, legănându-se ușor înainte și înapoi, cum făcea când simțea că se întâmplă ceva rău. M-am aplecat spre mama și i-am zis repede, cu nodul în gât:

„Îți promit. O iau la mine. Am grijă de ea.”

Mama a închis ochii liniștită după câteva ore.

Promisiunea aia m-a urmărit din clipa în care am ieșit din salon.

Mariana era sora mea mai mică. Avea 38 de ani, dar mintea ei rămăsese undeva la copilărie. Nu știa bani, nu știa să treacă strada singură, se speria de zgomote, plângea dacă ridicai tonul și se atașa de oameni cu o disperare care te rupea în două. Mama trăise numai pentru ea. Tata murise de mult, iar eu eram „bărbatul casei”, cum ziceau rudele, dar adevărul e că eu aveam deja viața mea. Soție, doi copii, apartament cu trei camere în Ploiești, rate, nervi, lipsuri. Din-astea.

Când am ajuns acasă și i-am spus Rodicăi că Mariana va veni la noi, s-a făcut albă la față.

„Nu. Costel, nu. Eu nu pot.”

„E sora mea.”

„Știu că e sora ta. Dar eu nu pot să trăiesc așa. Copiii? Dacă face o criză? Dacă lasă gazul deschis? Dacă… eu nu pot!”

A început scandalul din seara aia și, sincer, n-a mai încetat luni de zile.

Rodica nu era un om rău. Dar era obosită, muncită, mereu cu calculele în cap. Lucra la un magazin de cartier, venea ruptă de spate, iar băiatul nostru cel mic avea și el probleme cu vorbirea, făceam drumuri la logoped. Fata era adolescentă și deja mă acuza că „îl aleg pe toți înaintea noastră”. În casa noastră era tensiune și fără Mariana. Cu ea, totul părea că explodează.

Am încercat. Pe bune că am încercat.

Am adus-o la noi pentru două săptămâni, până rezolvăm actele, până vedem, până ne așezăm. Așa mi-am zis. În prima seară, Mariana a intrat în camera fetei și i-a luat peria de păr, spunând că e a mamei. Fata a țipat. Rodica a izbucnit:

„Vezi? Vezi că nu se poate?”

În altă zi, Mariana a deschis ușa apartamentului și a plecat în papuci pe scara blocului. A găsit-o vecina de la doi, stând pe trepte și plângând că vrea „acasă la mama”. Noaptea se trezea și umbla prin bucătărie. Odată a dat drumul la apă și a uitat-o așa. Mă uitam la ea și simțeam că mă sfâșii. Nu era rea. Era pierdută.

Dar și acasă totul se rupea.

„Eu am ajuns străină la mine în casă”, îmi spunea Rodica printre dinți.

„Și eu ce să fac? S-o arunc în stradă?”

„Nu ți-am zis asta. Dar există centre. Există oameni pregătiți.”

„Mama m-a pus să am grijă de ea, nu s-o abandonez.”

Rodica a tăcut atunci. S-a așezat pe marginea patului și a zis încet:

„Și pe noi cine are grijă să nu ne pierdem mințile?”

M-a lovit rău fraza aia.

Rudele? Ușor de vorbit. Mă sunau, îmi spuneau că sunt dator față de sângele meu, că mama nu merita una ca asta. Dar niciunul n-a zis: „O luăm noi un weekend” sau „te ajutăm cu bani”. Nimic. Doar judecată.

Până la urmă am cedat. Sau poate am ales. Nici azi nu știu cum să-i spun.

Am găsit un centru la marginea orașului. Curat, oameni politicoși, miros de clor și supă. Mariana s-a agățat de geaca mea când am lăsat-o acolo.

„Costel, merg și eu acasă.”

I-am spus că vin mâine.

N-am dormit în noaptea aia. Rodica umbla prin casă mai liniștită, copiii parcă respirau din nou, iar liniștea aia m-a speriat mai tare decât toate țipetele dinainte. Pentru că semăna a trădare.

Am mers s-o văd. La început des. Apoi mai rar. Mereu era ceva: serviciu, copilul, bani, oboseală, viață. Mariana mă întreba de fiecare dată:

„Când mă iei la mama?”

Nu înțelegea că mama murise. Sau poate nu voia.

După doi ani, m-au sunat dimineața. Pneumonie. Complicații. A murit în somn.

Am rămas cu telefonul în mână și am simțit că se lasă ceva greu peste mine. Nu ca un șoc. Ca o sentință.

La înmormântare, mătușa Veta mi-a zis, fără să se ascundă:

„Dacă o țineai acasă, poate mai trăia.”

Poate că da. Poate că nu. Dar cuvintele alea s-au înfipt în mine și n-au mai ieșit.

Rodica spune și acum că am făcut ce se putea. Că altfel ne distrugeam și noi. Că Mariana avea nevoie de specialiști. Cu mintea, înțeleg toate astea. Cu sufletul… nu.

Pentru că eu nu i-am promis mamei că voi căuta soluția cea mai practică. I-am promis că voi avea grijă de sora mea.

Și uneori stau noaptea în bucătărie, când toți dorm, și mă gândesc la ziua în care s-a agățat de haina mea și m-a întrebat dacă merge acasă. Poate acolo am pierdut ceva ce nu se mai repară.

Am ales pacea din casă sau mi-am vândut liniștea pe viață?

Voi ce ați fi făcut în locul meu? Există vreo alegere curată când trebuie să împarți datoria față de cei morți cu viața celor vii?