„De ce ai devenit brusc atât de grijuliu, încerci să obții moștenirea?” a întrebat Bunica

Haralamb stătea în apartamentul său mic și aglomerat din centrul Bucureștiului, uitându-se la telefon. Tocmai primise un alt mesaj de la bunica sa, Elena, care locuia într-o suburbie liniștită. Mesajul era simplu, dar încărcat de emoție: „De ce ai devenit brusc atât de grijuliu, încerci să obții moștenirea?”

Haralamb oftă adânc. Întotdeauna fusese apropiat de bunica sa, dar viața se pusese în calea lor. Munca, relațiile și agitația vieții de oraș îl ținuseră departe de a o vizita atât de des pe cât ar fi trebuit. Dar acum, cu sănătatea ei în declin, simțea un nou sentiment de responsabilitate.

„De ce refuzi să ne vizitezi?” a întrebat prietenul lui Haralamb, Eugen, care ascultase partea lui de conversație. „Aerul este mai curat și mai proaspăt în afara orașului, Madalina va avea grijă de tine, iar vecinii sunt doctori. Voi fi cu tine.”

Haralamb știa că Eugen avea dreptate. Suburbia unde locuia bunica sa era o lume diferită de zgomotul și poluarea din București. Era un loc unde putea respira ușor și unde bunica sa putea primi îngrijirea necesară. Dar ceva îl reținea.

„Ea crede că vin doar pentru că vreau moștenirea ei,” spuse Haralamb, cu vocea încărcată de frustrare. „Nu știu cum să o conving că îmi pasă cu adevărat.”

Eugen dădu din cap cu simpatie. „E greu când oamenii cred că ai motive ascunse. Dar poate dacă îi arăți că ești acolo pentru ea, se va schimba.”

Haralamb a decis să urmeze sfatul lui Eugen. Și-a împachetat o geantă mică și a făcut drumul de o oră până la casa bunicii sale. Când a intrat în curte, a simțit un val de vinovăție pentru că nu o vizitase mai des.

Elena l-a întâmpinat la ușă cu un amestec de surpriză și suspiciune. „Ce cauți aici?” a întrebat ea, strângând ochii.

„Am vrut să te văd, Bunico,” spuse Haralamb, forțând un zâmbet. „Mi-a fost dor de tine.”

Expresia Elenei s-a înmuiat ușor, dar părea încă precaută. „Intră,” spuse ea, făcând loc să intre.

Casa mirosea a lavandă și cărți vechi, un miros reconfortant care îi aducea aminte lui Haralamb de copilărie. A urmat-o pe Elena în sufragerie, unde s-au așezat pe canapeaua uzată.

„Cum ai fost?” a întrebat Haralamb, încercând să facă conversație.

Elena ridică din umeri. „Am fost mai bine. Doctorii spun că am nevoie de mai multă odihnă, dar e greu când ești singur.”

Haralamb simți un nod în gât. „Îmi pare rău că nu am fost mai des pe aici,” spuse el încet. „Vreau să îți compensez.”

Elena se uită la el pentru un moment lung înainte de a da încet din cap. „Sper că vorbești serios,” spuse ea. „Pentru că nu mai am mult timp.”

Haralamb a petrecut următoarele câteva zile ajutând-o pe Elena prin casă și ducând-o la programările medicale. A încercat să îi arate că era acolo pentru ea, nu pentru vreo moștenire potențială. Dar în ciuda eforturilor sale, Elena rămânea distantă.

Într-o seară, în timp ce stăteau pe verandă privind apusul, Elena se întoarse către Haralamb cu lacrimi în ochi. „Apreciez ceea ce faci,” spuse ea încet. „Dar nu pot scăpa de sentimentul că ești aici doar pentru că vrei ceva de la mine.”

Inima lui Haralamb se prăbuși. „Nu e adevărat,” insistă el. „Te iubesc, Bunico.”

Elena clătină trist din cap. „Aș vrea să pot crede asta,” spuse ea.

Câteva săptămâni mai târziu, Elena a murit liniștită în somn. Haralamb era devastat, nu doar de moartea ei, ci și de faptul că nu reușise niciodată să o convingă de dragostea și grija sa autentică.

În timp ce stătea lângă mormântul ei în timpul înmormântării, Haralamb nu putea să nu simtă un profund sentiment de regret. Încercase să repare lucrurile, dar nu fusese suficient.

În final, Haralamb nu a moștenit nimic din averea Elenei. Dar pierderea reală nu era materială; era oportunitatea ratată de a repara relația lor înainte să fie prea târziu.