Mama mea mi-a deschis ușa doar mie și fetiței mele. Soțului meu i-a spus în față să plece, iar în seara aceea familia mea s-a rupt în două

„Tu intri cu fata. El nu.”

Atât a spus mama, cu mâna încă pe clanță și cu ochii ațintiți în spatele meu, spre Cătălin. Eu o țineam pe Ilinca în brațe, adormită, cu obrazul lipit de geaca mea, și simțeam cum mă lasă picioarele. În curte mirosea a fum de lemne și a ploaie rece. Venisem cu două trollere, un ghiozdan cu haine de copil și rușinea până în gât.

Cătălin a râs scurt, din colțul gurii.

„Serios, doamnă Mariana? După zece ani, tot așa?”

Mama nici n-a clipit.

„După zece ani, te cunosc mai bine.”

Așa am intrat în casa părintească la treizeci și trei de ani, fără apartament, fără siguranță și cu copilul meu de patru ani prins la mijloc între orgolii vechi și o căsnicie care scârțâia de mult, doar că eu m-am mințit singură că încă mai ține.

Apartamentul îl pierdusem cu o lună înainte. Era pe credit, restanțele se strânseseră, iar Cătălin îmi spusese mereu că „rezolvă el”. N-a rezolvat nimic. Eu lucram la un salon, pe program rupt, el ba făcea curse, ba stătea acasă „că nu merită pentru banii ăia”. Când a venit hârtia finală și am înțeles că trebuie să eliberăm locuința, am simțit ceva rece în stomac. El tot pe mine s-a supărat.

„Dacă nu te băgai mereu peste mine, găseam o soluție.”

Peste ce să mă bag? Peste tăcerea lui? Peste serile în care se închidea pe balcon și fuma câte un pachet, de parcă fumul plătea rate?

Mama nu l-a suportat niciodată. Nu pentru că era ginerele perfect și ea era soacră rea. Nu. Din prima clipă a fost rece, obraznic din felul lui, cu glume tăioase și o superioritate ieftină. La mesele de Crăciun abia saluta. Dacă tata îl întreba ceva, răspundea scurt, uitându-se în telefon. Când s-a născut Ilinca, ai mei au venit cu pături, bani, mâncare. El a zis atunci, râzând:

„Lasă, doamnă Mariana, că nu murim de foame.”

Dar am murit încet de altceva. De tensiune. De nevorbit. De lipsă de respect.

În seara aceea, mama i-a întins limita clar.

„Patul din camera mică e pentru voi două. Tu, Cătălin, îți găsești unde stai.”

„Adică îmi luați familia?” a izbucnit el.

„Nu ți-o ia nimeni. Dar în casa mea nu intri.”

Tata stătea lângă sobă, cu umerii căzuți. El era omul care voia pace cu orice preț. A murmurat doar:

„Hai să nu facem scandal în poartă…”

Dar scandalul începuse demult, doar că atunci se auzea.

Cătălin m-a prins de cot când am vrut să intru.

„Dacă treci pragul singură cu copilul, s-a terminat. Auzi? S-a terminat.”

M-am uitat la el și, pentru o secundă, n-am mai văzut bărbatul cu care m-am măritat. Am văzut un om speriat și furios că pierde controlul. Și, culmea, mi s-a făcut milă. Asta m-a enervat cel mai tare la mine.

În primele zile am rămas la ai mei. Ilinca dormea mai bine acolo decât dormise în ultimele luni. Mama îi făcea griș cu lapte dimineața, tata o ducea în parc. Eu plângeam pe ascuns în baie, cu robinetul pornit. Cătălin mă suna de zeci de ori.

„Ți-e bine, nu? Te-ai întors la mămica.”

„Nu începe.”

„Ba încep. Fiică-mea doarme fără mine din cauza mă-tii.”

Apoi schimba tonul.

„Iubita mea, hai că găsesc eu o garsonieră. Mai stăm înghesuiți puțin. Dar vino cu mine. Dacă mă lași acum, mă distrugi.”

Într-o noapte mi-a trimis mesaj la două fără un sfert.

„Să știi că nu mai are rost nimic. Mai bine dispar și gata.”

Am înghețat. L-am sunat imediat. Nu răspundea. Îmi tremurau mâinile așa rău că abia am nimerit contactele. După douăzeci de minute mi-a răspuns, calm, aproape plictisit.

„A, acum îți pasă?”

Atunci mama a auzit și a intrat peste mine în bucătărie.

„Te șantajează.”

„Mamă, te rog…”

„Nu, tu te rog. Deschide ochii. Nu omul care te iubește îți spune că se omoară dacă nu faci cum vrea el.”

Am început să țip. Eu, care de obicei înghit până mă doare stomacul.

„Și ce vrei să fac? Să-l las pe drumuri? E tatăl copilului meu!”

„Tu ești copilul meu”, a zis mama, și i s-a frânt vocea exact atunci, atât de puțin încât aproape n-ai fi observat. „Și te-ai întors acasă spartă.”

M-a lovit mai tare decât orice reproș.

Trei zile n-am mai vorbit normal una cu alta. În casă era liniștea aia urâtă, care apasă pe piept. Tata se uita la știri fără să vadă nimic. Ilinca întreba de ce plâng bunicile, că pentru ea orice femeie mare care suferă e „bunică”.

Apoi Cătălin a venit iar la poartă. Cu flori ieftine și cu ochii roșii, de nesomn sau de teatru, nici acum nu știu.

„Ultima dată te întreb. Vii cu mine sau nu?”

Mama a ieșit pe prispă înaintea mea.

„Nu o mai strânge cu ușa.”

El a ridicat vocea.

„De asta nu merge nimic! Pentru că vă băgați mereu! Credeți că dacă aveți o casă puteți cumpăra oamenii!”

Tata a făcut un pas spre el. Rar l-am văzut așa.

„Destul.”

Și totuși, eu m-am dus. Da. Mi-am făcut bagajul cu mâinile amorțite, în timp ce mama stătea lângă ușă și nu zicea nimic. Asta a fost cel mai greu de dus, tăcerea ei. Când am luat-o pe Ilinca de mână, mama doar i-a potrivit fesul și a spus încet:

„Dacă ți-e rău acolo, vii înapoi. Fără explicații.”

Am izbucnit în plâns abia în scară.

M-am întors cu el într-o garsonieră închiriată la marginea orașului. Mică, rece, cu mobilă obosită. El s-a purtat frumos o vreme. Prea frumos. De parcă nimic nu se întâmplase. Dar eu nu mai eram aceeași. Când un om te face să alegi între el și singurul loc unde încă ești iubită fără condiții, ceva se rupe. Și nu se repară ușor.

Nici azi nu știu dacă am plecat din dragoste, din frică sau din obișnuința de a salva mereu ce nu mai poate fi salvat.

Voi ce ați fi făcut în locul meu? O mamă are dreptate să pună o asemenea limită sau o familie trebuie ținută împreună cu orice preț?