Am vrut să devin mamă singură și am adus pe lume gemeni, dar după naștere am început să găsesc bilete de amenințare în cutia poștală

„Dacă nu te oprești, o să plătească ei.”

Atât scria pe biletul mototolit din cutia poștală. Fără semnătură. Fără altceva. Doar propoziția aia scurtă, scrisă cu pix albastru, apăsat, de parcă omul voia să rupă hârtia. Am simțit cum mi se înmoaie genunchii chiar acolo, în fața scării, cu sacoșa de la farmacie într-o mână și cu Matei plângând în cărucior. Mara dormea, cu gurița întredeschisă, fără să știe că mie îmi tremurau degetele atât de tare încât abia puteam băga cheia în ușă.

Am devenit mamă la treizeci și opt de ani, singură, prin inseminare artificială. Da, singură. După ani de relații care s-au dus naibii exact când venea vorba de responsabilitate, după explicații date rudelor, după priviri din alea lungi și comentarii cu „și copilul ăla ce tată o să aibă?”, am zis gata. Nu-mi mai pun viața pe pauză ca să aștept un bărbat care poate vine, poate nu.

Am strâns bani, am făcut analize, am mers la clinică în București cu nodul în gât și cu rușinea aia băgată în mine de alții. Când am aflat că sunt însărcinată, am plâns în tramvai, între Piața Sudului și Tineretului. Când am aflat că sunt gemeni, am râs și am plâns în același timp. M-am speriat, normal. Dar i-am vrut din toată inima.

Primele luni au fost iad și rai la un loc. Nopți nedormite. Biberoane fierte. Scutece. Febră. Colici. Mama venea când putea, din Ploiești, dar are și ea tensiune, nu putea sta mereu. Eu eram terminată. Și totuși, când îi vedeam dormind unul lângă altul, mi se părea că merită orice.

Apoi au început biletele.

Primul a fost aproape stupid: „Nu crede că nu știe lumea ce ai făcut.” L-am rupt. Mi-am zis că e vreun vecin prost, vreo babă rea din bloc care nu poate dormi de viața altuia.

Al doilea a venit după două săptămâni: „Copiii nu sunt în siguranță cu tine.”

Am simțit rece pe șira spinării, dar tot n-am spus nimănui. Mi-era și rușine. Cui să-i zic? Mamei, care deja îmi repeta că „lumea e rea”? Colegelor, care oricum mă priveau cu milă amestecată cu curiozitate?

După aia au început lucrurile mici. Prea mici, dar multe.

Vedeam același bărbat la colțul străzii când duceam copiii la grădiniță, după ce au mai crescut. O geacă gri. O șapcă trasă pe ochi. La policlinică, cineva stătea prea aproape de mine la coadă și, când mă întorceam, dispărea. O dată am găsit jucăria lui Matei, o mașinuță roșie, mutată de pe preșul ușii pe pervazul de la parter. Poate pare nimic. Dar când trăiești singură cu doi copii, nimicul începe să urle.

Am început să verific de trei ori dacă am încuiat. Să schimb drumul spre grădiniță. Să mă uit în geamuri, în reflexii, în vitrine. Dormeam puțin și prost. La fiecare zgomot de pe scară mă ridicam din pat.

Într-o seară, după ce i-am culcat, am auzit soneria. M-am uitat pe vizor. Era Cătălin, fostul meu vecin de la trei. Se mutase cu vreo două luni înainte în alt cartier. Îl știam de ani de zile. Genul liniștit, care mai căra sacoșe bătrânelor și saluta politicos.

Am deschis doar cât ținea lanțul.

„Ce cauți aici?”

A zâmbit ciudat. Nu cald. Nu normal. Strâmb, cumva.

„Voiam doar să văd dacă ești bine.”

„La ora zece noaptea?”

A ridicat din umeri.

„Mi-a fost dor de voi.”

Voi. Nu de tine. De voi.

Mi s-a făcut pielea de găină.

„Cătălin, pleacă.”

N-a plecat imediat. A pus palma pe ușă, deși era lanțul tras.

„Eu am fost acolo când nimeni n-a fost. Te-am văzut mereu singură. Cu burta. Cu căruciorul. Cu plasele. Eu te-aș fi ajutat, Irina.”

Mi s-a tăiat respirația.

„Despre ce vorbești?”

„Despre faptul că ai ales un străin în loc să vezi ce e lângă tine.”

Atunci am știut. Pur și simplu am știut.

„Tu ai lăsat biletele?”

A tăcut. Și tăcerea lui a fost mai rea decât orice.

„Ești bolnav? Sunt copiii mei!” am șoptit, de frică să nu-i trezesc.

„Tocmai. Ai făcut totul singură, de parcă nimeni nu conta. De parcă eu…”

N-a terminat. Am trântit ușa și am sunat la 112 cu mâinile amorțite. În timp ce vorbeam cu operatoarea, el încă era pe hol. Nu bătea. Nu spunea nimic. Doar stătea acolo. Asta m-a speriat mai rău decât dacă ar fi urlat.

Poliția a venit destul de repede. L-au găsit jos, în fața blocului, fumând. Calm. Prea calm. A zis că a venit „să clarifice o neînțelegere”. Când le-am arătat biletele, s-a schimbat la față pentru o secundă. Doar o secundă, dar am văzut.

În zilele următoare am depus plângere. Am cerut camere pe scară. Am vorbit cu directoarea de la grădiniță să nu dea copiii nimănui, sub nicio formă. Mi-am mutat programările la altă policlinică. Mama s-a mutat temporar la mine. Dormea pe canapea, cu lumina aprinsă pe hol.

Dar frica n-a plecat odată cu el. A rămas în mine.

Și acum, când cobor cu Mara și Matei de mână, mă uit instinctiv în stânga și în dreapta. Dacă întârzie cineva două secunde în spatele meu, mi se strânge stomacul. Uneori mă simt vinovată că i-am adus într-o lume în care trebuie să-i apăr de oameni care par normali. Alteori mă înfurii. Eu am vrut doar să fiu mamă. Atât.

Spuneți-mi sincer… voi ați mai putea avea încredere în oameni după așa ceva?

Și cât de departe poate merge o obsesie până când cineva o oprește cu adevărat?