Am alergat între birou, copii și bunica mea până am simțit că mă rup în două. Când a căzut singură în bucătărie, toți au avut ceva de spus, dar nimeni nu fusese acolo.

„Iar pleci?”

Așa m-a întâmpinat Radu într-o marți seară, când abia intrasem pe ușă și încă aveam sacoșa cu pâine, lapte și scutece pentru bunica atârnată de încheietură. Vlad își făcea temele la masă, Ilinca plângea că nu găsește acuarelele, iar în chiuvetă erau două oale nespălate de dimineață.

„Nu plec nicăieri, vin de la bunica”, i-am spus, dar vocea mea suna deja obosită, parcă stricată.

Radu a ridicat din umeri.

„Tot aia e. La noi când mai stai?”

M-am uitat la el și pentru o secundă mi s-a făcut negru în fața ochilor. Nu de furie. De neputință. Pentru că la 8 dimineața eram la birou, la 5 ieșeam în fugă, luam autobuzul două stații, apoi mergeam pe jos până la blocul bunicii, un bloc vechi, cu miros de varză fiartă și umezeală pe scară. Îi făceam cumpărăturile, îi dădeam pastilele, spălam ce găseam prin casă, mai aeriseam, mai schimbam un cearșaf, apoi fugeam acasă la copii.

Și tot eu eram cea care „lipsea”.

Bunica mea, tanti Marioara cum îi spuneau vecinii, locuia singură de opt ani, de când murise bunicul. La început se descurca. Cobora după pâine, mai stătea la povești pe bancă. După aia a început să uite. Întâi lucruri mici. Unde pusese cheile. Dacă luase pastilele. Dacă mâncase.

„Am mâncat, mamă”, îmi spunea.

Și eu găseam o ciorbă acră, neatinsă, în frigider.

Soră-mea, Mirela, stătea la Timișoara. În fiecare lună îmi trimitea câteva sute de lei și un mesaj care mă scotea din minți.

„Ți-am pus bani. Eu chiar nu pot veni acum, știi și tu cum e.”

Știam, da. Știam cum e să „nu poți” când altcineva poate până cade.

Într-o duminică am sunat-o plângând.

„Mirela, vino un weekend. Măcar un weekend. Nu mai fac față.”

A tăcut puțin, apoi a zis încet:

„Și eu am viața mea, Ioana. Tu stai mai aproape.”

Atât. Tu stai mai aproape. De parcă apropierea era o vină, nu un accident.

Acasă, Radu nu mai avea răbdare deloc. La început mă mai întreba de bunica. După aia a început cu înțepături.

„Copiii tot cu mine stau.”

„Mâncăm ce apucăm.”

„Nu poți să le faci pe toate, dar nici pe noi să ne lași așa.”

Într-o seară, când Ilinca adormise cu capul pe canapea și Vlad m-a întrebat dacă mai ajung la serbarea lui, am simțit că mă sfărâm. M-am dus în baie, am încuiat ușa și am plâns cu pumnul în gură, să nu mă audă nimeni.

Și partea cea mai rea? Toți mă făceau să mă simt vinovată. Dacă eram la copii, mă gândeam la bunica. Dacă eram la bunica, mă gândeam la copii. Dacă stăteam la birou peste program, simțeam că trădez pe toată lumea deodată.

În ziua în care a căzut, eu eram într-o ședință. Telefonul era pe silențios. Când l-am văzut, aveam șapte apeluri pierdute de la o vecină.

Am sunat înapoi și femeia mi-a spus direct:

„Veniți repede. A găsit-o doamna Viorica pe jos, în bucătărie. Cred că a stat ceva timp așa.”

Nici nu mai știu cum am coborât scările de la birou. Îmi tremurau mâinile atât de tare că nu reușeam să bag cheia în ușa de la apartamentul ei. Bunica era pe targă, palidă, cu ochii mari, speriați. Își lovise șoldul și avea o tăietură urâtă la tâmplă.

M-a recunoscut și a început să plângă ca un copil.

„Am vrut să iau borcanul cu zahăr… și am alunecat… am strigat…”

N-am să uit niciodată asta. Am strigat.

La spital au venit și Radu, și Mirela a doua zi, cu avion până la București și apoi direct la urgențe, zburlită, agitată, plângând tare. Mi s-a făcut rău când am văzut-o cum se agită pe hol, de parcă ea trăise lunile alea.

„De ce n-ai zis că e așa grav?” m-a întrebat.

Am râs. Un râs din ăla urât, gol.

„Ți-am zis. De o sută de ori.”

Radu stătea mai în spate. Când a ieșit doctorul și ne-a explicat că bunica are și alte probleme, că e slăbită, confuzia se accentuează, că urmează o perioadă grea, l-am văzut cum își lasă capul în jos. Pentru prima dată, n-a mai zis nimic.

După externare, n-a mai putut rămâne singură. Am mutat-o temporar la noi. Temporar a însemnat trei luni de nopți nedormite, scutece schimbate, mâncare pasată, medicamente la ore fixe și momente în care mă privea lung, fără să știe cine sunt.

Într-o seară, când stăteam lângă patul ei și îi ungeam mâinile cu cremă, m-a prins slab de degete și a șoptit:

„Să nu mă lași singură.”

Mi s-a rupt ceva în mine. Pentru că exact asta se întâmplase. O lăsasem singură. Nu din nepăsare. Din imposibilitate. Din prea mult. Din faptul că o singură femeie nu poate ține pe umeri un birou, doi copii, o casă, o căsnicie și bătrânețea cuiva drag.

Mirela a mai venit de două ori. A stat puțin. A adus fructe, a plâns, a spus că îi pare rău. Radu a început să se implice și el, târziu, dar a făcut-o. Le-a dus pe copii la școală, a gătit, a mai stat cu bunica. Numai că unele lucruri, când se sparg, nu se mai lipesc la loc cum au fost.

În ultima ei săptămână a fost mai mult absentă decât prezentă. Respira greu. Eu îi stăteam lângă pat și îi povesteam banalități. Ce note a luat Vlad. Că Ilinca și-a pierdut iar elasticele. Că a înflorit mușcata de la balcon. Mă agățam de lucruri mici, ca să nu mă prăbușesc.

A plecat într-o dimineață liniștită. Cu lumina gri intrând printre perdele și cu mâna mea peste mâna ei.

După înmormântare, toți vorbeau despre cât de bună femeie a fost, cât a muncit, cât a tras pentru familie. Și eu mă uitam la colivă, la lumânări, la fețele lor obosite, și mă gândeam cât de ușor ne amintim de oameni abia când nu ne mai pot cere nimic.

Poate că n-am fost fiica, nepoata, soția sau mama perfectă. Poate că doar am încercat să nu las pe nimeni să cadă, până am căzut eu pe dinăuntru.

Voi ce ați fi făcut în locul meu? Și de ce ajungem să ne împărțim vina abia după ce e prea târziu?