„Decât singură?” Asta mi-a spus când i-am cerut să plece din apartamentul meu, după ce am aflat pe ce se baza, de fapt, toată „grija” lui

„Dacă tot faci scandal, măcar spune direct: vrei să rămâi singură iar.” Așa mi-a zis în bucătărie, cu frigiderul deschis, de parcă vorbeam despre un bec ars, nu despre omul cu care împărțeam de aproape doi ani apartamentul meu din Drumul Taberei.

M-am uitat la el și pentru prima dată n-am mai simțit doar furie. M-am simțit făcută mică. Pentru că adevărul era că exact de asta îmi fusese frică. Să rămân iar singură, la 43 de ani, după un divorț urât, cu un copil plecat la facultate în Cluj și cu serile alea în care auzi doar vecinii cum trag apa și liftul cum se oprește la etaj.

Nu pot să spun că m-a păcălit de la început. N-ar fi corect. La început chiar a fost atent. Venea să mă ia de la serviciu când ieșeam târziu de la cabinetul de analize unde lucrez la recepție, îmi aducea covrigi calzi de la colț, îmi spunea să nu mai car singură baxurile de apă. După o perioadă, a început să rămână tot mai des. Apoi și-a adus câteva haine. Apoi „temporar” s-a mutat la mine, că la garsoniera lui din Militari stătea cu chirie și proprietarul voia s-o vândă.

Eu am zis da prea repede. Asta e partea mea de vină. N-am pus limite, n-am întrebat clar cât stă, cum împărțim cheltuielile, ce plan are. Mi-a fost rușine să nu par zgârcită, disperată sau rece. După ce ani întregi m-am simțit nevăzută în căsnicia mea, atenția lui mi s-a părut ceva de care trebuia să am grijă, nu ceva ce trebuia și el să merite.

Primele luni au mers. Dădea și el bani la întreținere, mai lua una-alta de la Lidl, mai făcea piața. După aceea au început explicațiile. „Luna asta întârzie salariul.” „Mi-au tăiat din ture.” „Îi dau mamei mele că are nevoie de medicamente.” Și eu am înțeles. Mereu am înțeles. Numai că, fără să-mi dau seama, eu plăteam rata, utilitățile, internetul, mare parte din mâncare, chiar și benzina când mergeam în weekend la ai mei, la Ploiești.

Mama mi-a zis o dată, când făceam sarmale în Ajun: „Fată, omul ăsta s-a așezat cam comod.” M-am supărat pe ea. I-am zis că judecă, că nu-l cunoaște. Adevărul e că eu nu voiam să aud.

Problema nu erau doar banii. Era felul în care mă făcea să mă simt vinovată dacă ceream ceva normal.

„Poți să plătești și tu curentul luna asta?”

„Iar începi? Numai bani știi.”

„Nu e vorba numai de bani. E vorba că suntem doi adulți.”

„Da, și eu ce sunt aici, mobilă? Nu te ajut? Nu-ți țin de urât?”

Când a zis prima oară „nu-ți țin de urât?”, am râs. Apoi mi-am dat seama că nu glumea.

În seara în care s-a rupt ceva în mine, telefonul lui era pe masă și tot vibra. Nu sunt mândră, dar m-am uitat. După luni în care simțeam că înnebunesc, m-am uitat. Era o conversație cu un fost coleg de-al lui. Și printre glume și plângeri despre bani, am văzut un mesaj: „Frate, mai trag de situație până după vară, că la ea stau bine. E nasol fără femeie în casă, mai ales când te și scapă de chirie.”

Nu era doar mesajul. Era faptul că exact asta simțisem de luni de zile și mă convinsesem singură că exagerez.

Când a ieșit de la duș, i-am pus telefonul în față.

„Ce e asta?”

S-a albit, apoi s-a enervat.

„Mi-ai umblat în telefon?”

„Asta te deranjează? Nu ce ai scris?”

„Era o glumă.”

„Gluma e că eu plătesc tot?”

„Nu plătești tot.”

„Bine, aproape tot. Și mai important, gluma e că stai cu mine pentru că îți e comod?”

A tăcut puțin și după aia a spus fraza care m-a terminat: „Tu crezi că e ușor și pentru mine? Dacă n-aș ține la tine, aș pleca. Dar nici tu nu m-ai ținut aici doar din iubire. Îți convenea să ai pe cineva în casă.”

M-am blocat, pentru că m-a lovit unde durea. Avea și el partea lui de adevăr. Da, mi-a convenit să nu mai mănânc singură. Mi-a convenit să am cu cine să merg la Kaufland sâmbăta. Mi-a convenit să fie cineva acolo când mi-a fost rău într-o noapte și mi-a adus apă. Numai că una e nevoia de companie și alta e să accepți să fii folosită pentru ea.

I-am zis să plece. Nu teatral, nu urlând. I-am zis: „Te rog să-ți cauți înapoi chirie. Îți dau două săptămâni.”

A râs scurt. „Și după aia? Te întorci la seriale și la pereți?”

Acolo m-am rupt. Pentru că exact asta mă speria. Și pentru că mi-am dat seama că omul din fața mea știa asta și se bazase pe ea.

Dar nici eu nu eram nevinovată. Îi ascunsesem cât de mult mă afectează situația. Mă prefăcusem că sunt „de gașcă”, că nu mă deranjează când acoper eu, că nu contează, numai să fie liniște. Liniștea aia m-a costat respectul meu.

În cele două săptămâni a fost un chin. Ba era rece, ba era foarte drăguț. Mi-a zis de două ori că exagerez, o dată că sunt influențată de mama, apoi că lui îi pare rău dacă „m-am simțit” folosită. Nici măcar atunci n-a putut să spună simplu: da, am profitat.

Când și-a strâns lucrurile, m-a întrebat la ușă: „Chiar crezi că o să-ți fie mai bine singură?”

I-am zis ceva ce n-aș fi crezut că pot spune: „Nu știu dacă o să-mi fie mai bine imediat. Dar măcar o să știu că ce e în casă la mine nu stă aici din milă, din comoditate sau din frica mea.”

Au trecut aproape trei luni. Nu pot să mint și să spun că sunt bine în fiecare seară. Nu sunt. Uneori mi se pare apartamentul prea tăcut. Uneori îmi vine să-i scriu. Uneori mă întreb dacă n-am aruncat totul pentru niște mesaje și niște frustrări adunate. Dar apoi vine factura, vine liniștea mea, vine felul în care beau cafeaua dimineața fără să simt că trebuie să cumpăr afecțiune, și mă țin pe poziție.

Cred că cel mai greu nu a fost să-l dau afară. Cel mai greu a fost să recunosc că acceptasem prea puțin, doar ca să nu mă simt invizibilă.

Voi ce ați fi ales în locul meu: singurătatea sinceră sau compania care te face să te pierzi puțin câte puțin?