M-am întors după douăzeci de ani să-mi îngrop mama. Credeam că fratele meu mă urăște, până când am aflat ce îi spusese tata despre mine

— Acum ai găsit drumul, Ștefane? Când nu mai are cine să te aștepte?

Tata stătea în ușa bucătăriei, cu cămașa neagră descheiată la gât. În camera din față era sicriul mamei. Mirosea a ceară, busuioc și varză călită pentru pomană. Aveam patruzeci și doi de ani, dar în fața lui mi-am ascuns iar mâinile în buzunare, ca să nu vadă că tremur.

— Lasă-l să intre, tată, a spus Iosif.

Fratele meu avea părul încărunțit la tâmple. Când plecasem, purta ghiozdan. Acum ținea un prosop de bucătărie și avea degetele crăpate de muncă.

Am trecut pe lângă ei fără să-i ating. Mama părea mai mică decât mi-o aminteam.

— Am venit, mamă, am șoptit.

Atât am putut.

Plecasem din orașul nostru de lângă Bacău după o seară în care tata mă lovise fiindcă refuzasem să-i dau banii strânși pentru școala de maiștri. Mama încercase să-l oprească. O împinsese în sobă.

Dimineața luasem trenul spre Brașov, cu o sacoșă și buletinul. Mi-am găsit de lucru într-un atelier. Mai târziu am plecat pe șantiere, prin țară. Am avut o căsnicie scurtă, o garsonieră închiriată și mereu câte o scuză să nu mă întorc.

Cu mama vorbeam când ieșea la cumpărături. În casă nu îndrăznea.

Îi trimiteam bani. Uneori îi înapoia.

„Avem, mamă. Pune tu deoparte.”

Am crezut-o. Asta mă apasă și acum.

La cimitir, Iosif a dus crucea. Eu am dus o coroană prea mare, cumpărată în grabă. Când au coborât sicriul, tata s-a clătinat. Iosif l-a prins. Eu am rămas nemișcat.

Seara, după plecarea rudelor, am scos un plic.

— Pentru cheltuieli.

Iosif nici nu s-a uitat la el.

— Tot cu bani repari?

— Nu repar nimic. Ajut.

A aruncat prosopul pe masă.

— Eu am fost aici, Ștefan. La spital, la farmacie, când nu mai putea să se ridice. Tu unde erai?

Mi s-a strâns gâtul.

— Mi-a spus că e bine.

— Da. Să nu te supere. Pe tine nu trebuia să te supere nimeni.

Am vrut să țip. În schimb, m-am așezat. Scaunul avea aceeași arsură pe spătar. Tata îl izbise cândva de plită.

— Crezi că mie mi-a fost bine aici?

Iosif s-a uitat spre ușă.

— Știu ce-ți făcea.

— Și atunci?

A frecat o pată de pe masă cu unghia.

— După ce-ai plecat, mi-a spus că nu vrei să mai știi de noi. Că ai zis să nu te căutăm.

— Eu îi ceream mamei să te dea la telefon. Spunea că ești plecat.

Ne-am uitat unul la altul. Douăzeci de ani încăpuseră în minciunile dintre două apeluri.

Din hol s-a auzit bastonul tatei.

— Nu începeți acum cu povești. V-am crescut cum am putut.

M-am ridicat atât de repede, că scaunul a căzut.

— Mama a murit și tu tot pe tine te aperi?

Iosif mi-a pus mâna pe braț. Nu ca să mă oprească. Tremura și el.

Tata n-a cerut iertare. S-a închis în dormitor.

Am mai rămas două zile. Am plătit restanța la curent și am reparat robinetul care picura. Lucruri mici, aproape rușinoase față de tot ce lipsise.

Înainte să plec, Iosif mi-a dat numărul lui.

— Pe mine să mă suni. Nu prin alții.

L-am sunat marțea următoare. Apoi duminică. Uneori discutam numai despre prețul lemnelor. Alteori tăceam câteva secunde, fără să închidem.

Tata a murit în noiembrie, după un accident vascular. Am venit la spital. Era inconștient. I-am ținut mâna puțin, dar n-am simțit iertarea despre care vorbește lumea. Am simțit oboseală și milă. Și furie, încă.

După înmormântare, notarul ne-a întrebat ce facem cu casa. Iosif, despărțit de soție, locuia acolo. Eu tocmai rămăsesem fără lucru.

— O vindem? a întrebat el acasă.

M-am uitat la ligheanul pus sub pata din tavan.

— Dacă mă întorc, trebuie să schimbăm multe.

— Acoperișul, sigur.

— Nu doar acoperișul.

A înțeles.

M-am mutat în februarie. Dorm în camera mică și lucrez la un service din oraș. Punem bani într-un borcan pentru reparații. Ne mai certăm. Uneori ieșim în curte ca să nu spunem lucruri pe care nu le putem lua înapoi.

Nu ne-am recuperat copilăria. Dar dimineața bem cafeaua la aceeași masă și ne spunem unde plecăm.

Încă mă întreb cât îi datoram fratelui meu și cât datoram copilului care fugise din casa asta. Poate că pot avea grijă de amândoi, fără să mă mai pedepsesc.