La 38 de ani, i-am spus mamei că vreau să adopt singură un copil. Mi-a cerut să mă gândesc la rușinea familiei, până când un băiețel i-a pus o întrebare

— Dacă aduci un copil fără tată în casa asta, să nu te aștepți să mă plimb eu cu el prin cartier.

Mama împingea dosarul spre mine cu două degete, de parcă era murdar. Lingura fratelui meu rămăsese deasupra ciorbei. Eu aveam treizeci și opt de ani și tot simțeam nevoia să-mi ascund mâinile sub masă când mă certa.

— Nu în casa asta, mamă. În casa mea.

— Tot fiica mea ești. Pe mine mă întreabă lumea.

Venisem duminică la masă să le spun că încep demersurile pentru adopție. Eram contabilă, aveam un apartament cu două camere, cumpărat prin credit, și aproape șapte ani de când mă despărțisem de Radu.

El voia copii „mai încolo”. După despărțire, făcuse unul în mai puțin de un an.

Eu am tot așteptat. Un om potrivit, o mărire de salariu, să se termine ratele. Până când am început să mă întreb dacă nu cumva așteptam să-mi dea cineva voie.

Mă interesasem și de fertilizare in vitro. Făcusem analize, cerusem costuri. Dar nu simțeam că trebuie neapărat să nasc pentru a fi mamă. După câteva luni de întrebări și discuții cu specialiști, am ales adopția.

Nu căutam un copil care să-mi repare viața. Știam că va veni cu viața lui, cu pierderi pe care eu nu le puteam șterge.

— Copilul nu-i pisică, să-l iei fiindcă ți-e urât seara, a spus fratele meu, Sorin.

M-am ridicat atât de repede, încât am lovit masa cu genunchiul.

— Și dacă aveam verighetă, presupuneai automat că sunt pregătită?

Mama a început să strângă farfuriile. Așa făcea când nu mai voia să audă.

După aceea, au urmat telefoanele. O mătușă m-a întrebat dacă mă gândisem „ce sânge are”. Sorin mi-a trimis anunțuri cu bărbați divorțați. Mama mi-a spus că tata s-ar fi răsucit în mormânt.

Atunci am închis. Prima dată în viața mea i-am închis telefonul.

Au fost evaluări, întâlniri, pregătire, acte refăcute. Am vorbit despre salariu, despre copilăria mea, despre cine m-ar ajuta dacă m-aș îmbolnăvi. La întrebarea aceea am plâns în mașină, în parcarea direcției.

Mama locuia la două stații de autobuz. Pe formular, sprijinul meu era Anca, prietena care își luase liber să vină cu mine.

Banii s-au strâns greu. Am renunțat la schimbarea centralei și am pus lunar deoparte cât puteam. Seara făceam calcule: rata, întreținerea, mâncarea, o pereche de ghete în plus.

Uneori mi-era frică de numa’. Nu de vecini. De febră la trei dimineața, de oboseală, de faptul că n-o să fiu destul.

Aproape doi ani mai târziu, l-am cunoscut pe Tudor.

Avea patru ani și nu voia să mă privească. La prima întâlnire am stat pe covor și am împins o mașinuță între noi. Când am plecat, m-a întrebat dacă o iau.

— Mașinuța?

A dat din cap.

— Nu. Rămâne la tine.

La următoarea întâlnire o ținea în buzunar.

Apropierea noastră s-a făcut încet. Au fost vizite, pași înainte, apoi seri în care părea că nu mă mai vrea acolo. Când a venit să locuiască la mine, în perioada încredințării, verificam noaptea dacă respiră. El verifica dimineața dacă mai sunt în bucătărie.

Mama știa. Nu venise.

Într-o joi, a sunat la ușă cu o sacoșă de ardei umpluți. A rămas în prag când Tudor a apărut lângă mine.

— Ea cine e?

— Mama mea.

S-a uitat la ea cu mare atenție.

— Tu vii s-o iei?

Mama a lăsat sacoșa jos. Sosul s-a scurs pe gresie, dar nu s-a aplecat.

— Nu, puiule. Nu vin s-o iau.

În seara aceea n-a pomenit nici vecinii, nici rudele. A spălat farfuriile și m-a întrebat unde țin pijamalele lui.

Mai târziu, pe balcon, mi-a spus:

— Mi-e frică să nu-ți fie prea greu.

— Mi-e deja greu, mamă. Dar mi-a fost mai greu când m-ai lăsat singură cu toate.

A plâns fără să-și acopere fața. N-am îmbrățișat-o imediat. Aveam nevoie să rămână puțin cu ce îi spusesem.

Acum vine miercurea și îl ia de la grădiniță. Încă mai spune câte o prostie despre „familiile normale”. O opresc. Se supără, apoi încearcă din nou.

Nu suntem vindecați de toate. Dar Tudor nu mai întreabă dacă plec.

Mă gândesc uneori câți copii și câți oameni rămân singuri cât noi așteptăm să arate totul cum trebuie. Oare chiar trebuie să ne dea lumea voie să fim o familie?