După șapte ani, soțul meu s-a întors la ușă cerând iertare. Dar întrebarea fiului nostru a scos la iveală tot ce ascunseserăm

— Dacă îi deschizi, eu plec, a spus Andrei, cu mâna pe cheia rămasă în broască.

Dincolo de ușă, soțul meu își dregea vocea. Nu-l mai auzisem de șapte ani, dar sunetul acela mi-a strâns stomacul înainte să-i văd fața.

— Ioana, te rog. Cinci minute.

Fiica mea, Mara, stătea în pragul bucătăriei cu o felie de pâine în mână. Avea zece ani. Când plecase el, încă dormea cu lumina aprinsă.

Andrei avea șaptesprezece și aceeași încruntare ca tatăl lui.

Am deschis cât să ies pe palier.

Sorin ținea o pungă cu portocale. M-am uitat la ea și mi-a venit să râd. Șapte ani de rate, ședințe cu părinții, febră, datorii la întreținere. Și el venise cu portocale.

— Ce vrei?

— Să vă cer iertare.

— Pentru care zi? Au fost multe.

A lăsat ochii în jos. Îmbătrânise. Nu m-a bucurat și m-am supărat pe mine pentru asta.

Plecase într-o marți, după o ceartă despre bani. Descoperisem că scosese economiile pentru centrala termică și le pierduse la pariuri. Îi spusesem să iasă, să nu-l mai văd atunci. Când m-am întors de la serviciu, dulapul era pe jumătate gol.

Pe masă lăsase un bilet: „Nu mai pot. Nu mă căutați.”

L-am căutat, bineînțeles. La colegi, la veri, la maică-sa. Numărul lui a fost închis după trei zile.

Am rămas cu rata apartamentului și două salarii care trebuiau câștigate de același om. Dimineața lucram la brutărie, seara făceam curățenie într-o clinică. Uneori adormeam pe marginea căzii, așteptând să se termine mașina de spălat.

Mama venea să stea cu copiii și mă certa în șoaptă:

— Să nu afle tot blocul. Spui că muncește plecat.

Așa am spus. Întâi vecinilor. Apoi Marei. Lui Andrei i-am zis că tata are probleme și trebuie să avem răbdare.

Răbdare cu ce? Nici eu nu știam.

După doi ani am divorțat. Pensia de întreținere a rămas o sumă pe hârtie. El nu avea venituri declarate, iar eu nu mai aveam bani și putere să-l caut prin alte orașe.

— Unde ai fost? l-am întrebat pe palier.

— La Constanța. Am muncit într-un depozit. Pe urmă pe șantiere.

— Și n-ai găsit un telefon în tot orașul?

— Mi-a fost rușine.

Ușa s-a deschis brusc în spatele meu.

— De mine? a întrebat Andrei.

Sorin a făcut un pas spre el. Băiatul s-a retras.

— Nu, măi. De mine mi-a fost rușine.

— Atunci de ce ai plecat după ce am cerut bani pentru excursie?

Am simțit că nu mai am aer.

Andrei se uita numai la el.

— V-am auzit certându-vă. Mama spunea că nu mai sunt bani. Tu ai zis că ne-am săturat să cerem. A doua zi ai plecat.

Îmi aminteam excursia. Patruzeci de lei. Îi împrumutasem de la o colegă, iar Andrei spusese dimineață că nu mai vrea să meargă.

Crezusem că îi trecuse cheful.

Șapte ani crezusem asta.

— N-ai plecat din cauza lui, am spus. Spune-i!

Sorin și-a strâns punga între degete.

— Am pierdut bani la jocuri. Am fugit de datorii și de ce făcusem. Tu n-ai avut nicio vină.

Mara a venit lângă fratele ei.

— Dar mie mi-ați spus că lucrezi pentru noi.

Nu mai puteam să mă ascund în spatele lui Sorin.

— Te-am mințit. Am crezut că doare mai puțin decât să spun că nu știm dacă se întoarce.

— Și bunica știa?

— Știa că plecase. Ne tot spunea să nu vorbim, să nu râdă lumea.

Mara a pus pâinea pe pantofar.

— Dar noi eram aici.

N-am găsit nimic de răspuns. Noi eram aici, da. Și ne feream unii de alții în propria casă.

Nu l-am primit înapoi. În seara aceea a stat o jumătate de oră pe scaunul de lângă ușă, iar copiii l-au întrebat ce au vrut. Fără să-i opresc când ridicau vocea.

De trei luni vine duminica, dacă ei acceptă. A început să plătească din restanțe. Andrei încă nu vrea să rămână singur cu el. Mara îi spune Sorin.

Nu-i corectez.

Încă mă întreb de ce am apărat atât de mult liniștea, când copiii mei sufereau în ea. Iertarea poate aștepta; adevărul trebuia spus demult.