Soțul meu mi-a cerut să-i dau fratelui lui toate economiile mele. Când am refuzat, am înțeles că eu și copilul nostru nu mai aveam loc în familia lui

— Dacă nu-i dai banii, să nu mai spui că faci parte din familia asta.

Soacra mea a lovit masa cu palma. Lingurița a sărit din farfurioară, iar eu m-am uitat la Andrei. Soțul meu își rupea o pieliță de lângă unghie. Așteptam să spună ceva. Orice.

— Sunt economiile mele, am zis. Nu bani de aruncat într-o firmă despre care nu știm nimic.

— Știm destule, a răspuns el. E fratele meu.

Dănuț stătea lângă frigider, cu geaca pe el. Venise să ceară șaizeci și opt de mii de lei. Exact cât aveam în cont.

Atunci am înțeles că Andrei îi spusese suma.

Strânsesem banii în unsprezece ani. Începusem înainte să ne căsătorim, când lucram la o brutărie și locuiam cu mama. Mai târziu, făcusem curățenie sâmbăta în două apartamente. Aveam pantofi cu talpa lipită și spuneam că nu-mi trebuie alții.

Nu strângeam pentru ceva spectaculos. Voiam un avans pentru un apartament și o rezervă pentru Matei, băiatul nostru de șapte ani.

Locuiam într-un apartament al soacrei mele, Elena. Nu plăteam chirie, iar asta apărea în fiecare ceartă, indiferent de la ce pornea.

Dănuț avea un atelier auto la marginea Ploieștiului. De luni întregi rămânea în urmă cu chiria și salariile. Mai primise bani de la noi. De fiecare dată, era ultima oară.

— Îi dau înapoi până la toamnă, a spus el.

— Din ce?

Și-a tras fermoarul gecii până sub bărbie.

— Dacă aș avea acum, nu v-aș cere.

— Atunci hai să vedem datoriile. Facturile, contractele. Și vorbim despre o sumă pe care ne permitem s-o pierdem.

Elena a râs scurt.

— Auzi la ea, contracte între frați. Andrei te ține aici de opt ani și tu îi numeri fiecare leu.

Am întors capul spre el.

— Tu mă ții?

Andrei a oftat, enervat parcă de mine, nu de ce se spusese.

— Nu te agăța de cuvinte. Omul are nevoie de ajutor.

— Și eu am nevoie să nu hotărâți ce fac cu banii mei.

Matei a apărut desculț în ușa bucătăriei. Avea pușculița în brațe, un porc albastru cu o ureche ciobită.

— Mami, îi dau eu unchiului. Numai să nu vă mai certați.

Nimeni n-a zis nimic. L-am dus în cameră și i-am pus șosetele. Avea tălpile reci. Îmi tremurau mâinile atât de tare, că am tras una pe dos.

— Nu e treaba ta să plătești pentru liniște, i-am spus.

Mi-am auzit vorbele și m-am oprit.

După ce au plecat, Andrei a intrat în dormitor.

— Ai făcut-o pe mama să plângă.

Eu împătuream uniforma lui Matei pentru luni.

— Pe mine m-ai văzut?

— Nu începe iar.

— Le-ai promis banii?

A tăcut. Din sufragerie se auzea televizorul, lăsat prea tare.

— Le-am zis că rezolvăm, a spus până la urmă. Credeam că pot conta pe tine.

M-am așezat pe marginea patului. Asta mă durea mai rău decât cererea lor: pentru el, sprijinul meu însemna să accept, iar frica mea nu conta.

— Dacă spun nu, tu ce faci?

— Dacă mă pui să aleg între tine și familia mea, nu e corect.

— Eu ce sunt, Andrei?

S-a dus în sufragerie fără să răspundă.

Nu am plecat în noaptea aceea. Am stat lângă Matei până a adormit, apoi am verificat contul și mi-am schimbat parolele. Dimineață am sunat-o pe sora mea, Ioana.

— Aveți loc pentru noi două săptămâni?

— Avem. Ce s-a întâmplat?

Abia atunci am plâns.

Am strâns actele, medicamentele lui Matei și hainele în două genți. Andrei ne-a găsit pe hol.

— Chiar distrugi o căsnicie pentru niște bani?

— Nu pentru bani. Pentru că ieri m-ai lăsat singură la masa aia.

N-a încercat să-mi ia geanta. Nici să mă oprească.

Acum stăm cu chirie aproape de școala lui Matei. O parte din economii s-a dus pe garanție, mutare și un pat. Am început demersurile pentru divorț. Andrei își vede băiatul duminica; mie încă îmi trimite mesaje că am exagerat.

Uneori mă sperie facturile. Uneori mi-e dor de el, și mi-e ciudă că mi-e dor. Dar Matei nu mai tresare când sună telefonul.

Încă mă întreb de ce a trebuit să plec ca refuzul meu să fie luat în serios. Oare cât trebuia să mai dau ca să fiu considerată familie?