Mama mi-a cerut bani după ani în care abia ne vorbisem. Am acceptat, dar am pus o condiție pe care nu se aștepta s-o audă

— Îmi trebuie șapte sute de lei până vineri. Și, dacă poți, să-mi dai lunar. Nu mă mai descurc.

Țineam telefonul între umăr și ureche și răzuiam o tigaie arsă. Când am auzit-o pe mama, am oprit apa. Nu mă întrebase dacă sunt bine. Nu mă întrebase nici de Mara, care făcuse febră trei nopți la rând.

— Pentru ce, mamă?

— Întreținere, medicamente. Pentru ce crezi? Nu pentru plimbări.

Tonul acela îl știam. La treizeci și șase de ani, tot îmi îndreptam spatele când îl auzeam.

— Trebuie să mă uit la bani.

— Bine. Uită-te. Eu n-am la cine altcineva să apelez.

A închis înainte să răspund.

Am rămas cu buretele în mână. Pe frigider era desenul Marei: trei oameni ținându-se de mâini. Bunica nu apărea. Nici nu prea ar fi avut de unde s-o deseneze.

Mama locuia la două cartiere distanță. Ne vedeam de Paște și de Crăciun, uneori nici atunci. La telefon vorbeam despre vreme, analize și cât se scumpiseră toate. Dacă spuneam ceva despre mine, găsea repede ce făcusem greșit.

Când eram mică, îmi verifica temele cu pixul roșu. Nu era profesoară. Lucra la confecții, dar acasă aveam permanent senzația că sunt ascultată la tablă.

La nouă și cincizeci întreba cine luase zece. Când plângeam, îmi spunea să nu mă prostesc. La serbări venea rar. Înțelegeam că avea schimbul doi. Nu înțelegeam de ce, când ajungea, observa numai că mi se răsucise fusta.

Tata murise când aveam doisprezece ani. De atunci, orice supărare a mea se lovea de aceeași propoziție:

— Tu știi cât mă chinui pentru tine?

Știam. Tocmai de asta îmi era rușine să mai cer ceva.

Seara i-am spus lui Radu despre bani. A deschis aplicația băncii, apoi a lăsat telefonul pe masă.

— Putem cinci sute. Șapte sute înseamnă să intrăm iar în economii.

Aveam rată, grădiniță, o măsea amânată de două luni. Nu eram săraci, dar calculam înainte să punem ceva în coș.

— Dacă refuz, o să spună că am abandonat-o.

— Și dacă accepți?

M-am uitat la el.

— O să mă enervez în fiecare lună când fac transferul.

A doua zi m-am dus la ea. Mirosea a cartofi fierți. Mama stătea în bucătărie, cu un vraf de facturi lângă zaharniță.

Restanțele erau reale. Pensia mică, medicamentele mai scumpe, o regularizare la gaze. Împrumutase și de la o vecină. Mi-a arătat totul repede, de parcă trebuia să termine înainte să se răzgândească.

— De ce nu mi-ai spus mai devreme?

— Ca să mă judeci?

Mi-a venit să râd. Nu de veselie.

— Eu să te judec?

— Irina, n-am chef de ceartă.

Atunci am împins facturile puțin într-o parte.

— Nici eu. Dar nu pot să mă prefac că suntem apropiate doar fiindcă acum ai nevoie de mine.

Și-a strâns buzele.

— Te-am crescut. Nu ți-a lipsit mâncarea.

— Știu. Dar mi-ai lipsit tu.

A privit spre geam. Eu simțeam că îmi bate inima în gât. Îmi pregătisem discursuri ani întregi, iar acum abia legam două vorbe.

— Când am pierdut prima sarcină, mi-ai spus că poate muncisem prea mult. Nici atunci nu m-ai întrebat cum sunt.

— N-am știut ce să spun.

— Atunci puteai să stai lângă mine.

A dus mâna la cană, dar n-a băut.

— Nici pe mine nu m-a mângâiat nimeni, a zis încet.

Pentru prima dată n-am simțit nevoia s-o contrazic. Dar nici să-i spun că asta ștergea tot.

I-am propus cinci sute de lei lunar, pentru următoarele șase luni. Atât puteam susține fără să ne dezechilibrăm casa.

— Și vreau să mergem la un psiholog. Amândouă. Să încercăm să vorbim fără să ne rănim imediat.

S-a înroșit.

— Adică trebuie să mă duc la psiholog ca să mă ajuți?

— Restanța urgentă te ajut s-o plătești oricum. Dar ajutorul lunar vine cu condiția asta. Nu mai vreau să trimit bani și să strâng din dinți. Vreau să încercăm să reparăm ceva între noi.

A spus că se mai gândește.

M-a sunat după trei zile.

— Să cauți aproape. Nu mă descurc cu autobuzele alea.

La prima ședință, s-a așezat la marginea fotoliului, cu geanta în poală. Eu îmi frecam verigheta. Când psiholoaga ne-a întrebat de ce veniserăm, mama s-a uitat spre mine.

— Fata mea spune că n-am ascultat-o.

A făcut o pauză.

— Cred că vreau să înțeleg.

Nu am îmbrățișat-o. Încă nu puteam. Dar am rămas lângă ea până la sfârșit.

Încerc să o ajut fără să mă las iar pe mine deoparte. Oare putem învăța asta împreună, după atâția ani?