Când m-am îmbolnăvit, soțul meu a trimis părinților lui banii puși deoparte pentru tratamentul meu. Apoi i-am citit mesajele

— Cum adică nu mai sunt banii? am întrebat, ținând trimiterea pentru internare atât de strâns, încât hârtia se înmuiase în palmă.

Radu nici nu s-a ridicat de la masă.

— I-am trimis mamei. Aveau nevoie să termine acoperișul înainte de ploi.

— Erau banii pentru investigațiile mele.

A împins farfuria și a oftat, de parcă eu îl obosisem.

— Elena, tu ai salariu luna viitoare. Ei de unde să scoată?

Cu două ore înainte, un medic îmi spusese că analizele mele puteau indica o boală de sânge. Aveam nevoie de investigații rapide. Eu auzisem doar câteva cuvinte, apoi nu mai reușisem să urmăresc explicațiile.

Acasă, soțul meu voia să știe dacă mai aveam bani pe cardul de cumpărături.

Eram căsătoriți de nouă ani. Lucram la salarizare într-o fabrică de lângă Ploiești, iar Radu era tehnician la o firmă de instalații. Câștigam ceva mai bine decât el. La început, diferența nu contase.

Pe urmă începuseră urgențele părinților lui.

O factură rămasă în urmă. Lemnele. Dinții soacrei. Reparația mașinii socrului. Nu dădeam bani din belșug. Renunțam la haine, amânam dentistul și număram zilele până la salariu.

— Suntem familie, îmi spunea Radu când întrebam cât mai avem de trimis.

Mama lui, Doina, mă lăuda în fața rudelor:

— Elena e femeie gospodină. Nu aruncă banii pe prostii.

Mă bucuram când spunea asta. Mi-e greu să recunosc cât mă bucuram.

În lunile dinaintea diagnosticului, oboseam și urcând până la etajul doi. Îmi apăreau vânătăi și adormeam îmbrăcată, pe marginea patului. Radu zicea că stau prea mult la calculator.

Când am primit diagnosticul de limfom, mama a venit cu trenul din Buzău. A adus supă într-un borcan învelit într-un prosop și un plic cu opt sute de lei.

— Mai mult n-am acum, mamă.

Am început să plâng înainte să pot lua plicul.

Radu a ajuns seara, supărat că găsise greu loc de parcare. A întrebat medicul când mă puteam întoarce la serviciu.

— Deocamdată discutăm despre tratament, i-a răspuns acesta.

Am întors capul spre geam. Mi-era rușine pentru el.

Tratamentul era acoperit prin asigurare, dar drumurile, medicamentele de acasă și venitul redus din concediul medical ne goleau contul. Tot atunci, Doina a sunat să ne spună că socrul meu găsise o mașină „bună, la preț de nimic”.

— Nu putem, am spus. Luna asta abia ne ajung.

A tăcut câteva secunde.

— Boala ta nu înseamnă că restul lumii nu mai are nevoi.

Radu era lângă mine. A auzit. N-a spus nimic.

Mesajele le-am văzut într-o joi, după a doua cură. Telefonul lui se încărca lângă canapea, iar eu căutam numărul șoferului care mă dusese la spital. Pe ecran a apărut numele soacrei.

„Ai vorbit cu ea? Să nu înceapă acum să țină banii numai pentru ea.”

Am deschis conversația. Da, i-am citit mesajele. Nu sunt mândră, dar nici nu pot să mă prefac că regret.

Radu îi scrisese cu o seară înainte:

„O rezolv. Îi zic că avem o datorie. Cât încă lucrează, poate să ajute.”

Mai sus era alt mesaj:

„Las-o să plângă, că până la urmă tot trimite.”

Mi s-a făcut frig. Am pus telefonul jos, apoi l-am luat din nou și am fotografiat conversația cu al meu.

Când a intrat în cameră, l-am întrebat:

— Dacă nu mă mai pot întoarce la muncă, ce faci cu mine?

S-a uitat întâi la telefon.

— Ai umblat în lucrurile mele?

— Asta vrei să mă întrebi?

— Era o discuție cu mama. Le-ai scos din context.

I-am arătat fotografia.

— Explică-mi contextul în care mă lași să plâng până dau banii.

N-a răspuns. A luat încărcătorul și a ieșit din cameră.

A doua zi am cerut ca salariul să intre într-un cont numai al meu. Am anulat transferul lunar către părinții lui și am mers la o avocată, cu mama lângă mine.

Radu m-a sunat când a primit actele de divorț.

— Chiar distrugi nouă ani pentru niște bani?

— Nu pentru bani. Pentru că mi-a fost frică să mor, iar ție ți-a fost frică să-i spui mamei tale nu.

Acum locuiesc cu chirie aproape de spital. Încă urmez tratamentul. Uneori mă sperii noaptea și o sun pe mama doar ca s-o aud respirând.

Am mai puțini bani, dar știu pe ce se duc. Și nu mai trebuie să cer voie să am grijă de mine.

Încă mă întreb când ajutorul oferit din dragoste s-a transformat într-o obligație. Voi unde ați fi tras linia?