Soțul meu spunea că merge la spital cu tatăl lui. Când am aflat adevărul, am plecat cu băiatul nostru și o singură geantă

— Nu era tata la spital, am spus, punând telefonul pe masa din bucătărie. Era în curte. Ținea o scară, iar tu schimbai jgheaburile.

Mihai a rămas cu mâna pe fermoarul gecii. În camera alăturată, băiatul nostru dormea cu diploma de la concurs lângă pernă.

— Cine ți-a trimis poza?

Asta l-a interesat întâi. Nu că-l mințise pe copil. Nu că eu împrumutasem două sute de lei pentru cumpărături.

— Mama ta. Mi-a mulțumit că te-am lăsat să mergi. Nu știa că mie mi-ai spus de ambulanță.

Aveam treisprezece ani de căsnicie și un băiat de nouă ani, Radu. Eu lucram la o brutărie, Mihai era electrician. Aveam rată la apartament, întreținere și o mașină care cerea bani tocmai când nu-i aveam.

Părinții lui locuiau într-un sat, la patruzeci de kilometri. Socrul meu, Vasile, avusese un accident vascular ușor. Soacra mea, Elena, avea genunchii bolnavi. Aveau nevoie de ajutor. Nu asta contestasem vreodată.

La început mergeam împreună. Duceam medicamente, făceam cumpărături, curățam curtea. Radu aduna nuci și se întorcea murdar până la urechi.

Apoi fiecare nevoie devenise urgență.

O butelie. Lemne. Un gard care mai putea aștepta. Un televizor nou, fiindcă cel vechi «îi obosea ochii lui tata».

Mihai plătea și îmi spunea după. Sau nu-mi mai spunea.

În ianuarie am găsit doar o sută optzeci de lei în contul unde strângeam pentru reparația centralei. Lipsiseră o mie șase sute.

— Sunt părinții mei, a zis când l-am întrebat.

— Și noi ce suntem?

S-a supărat atât de tare, încât două zile mi-a vorbit numai despre ce trebuia cumpărat.

Nu banii m-au rupt prima dată. M-a rupt Radu, într-o joi, când și-a împăturit costumul pentru concursul de recitare.

— Pe tata să nu-l mai treci pe listă. Dacă vine, bine.

Mihai îi promisese. De trei ori verificase ora. Cu o seară înainte își pregătise chiar cămașa.

Dimineața m-a sunat spunând că tatălui lui i se făcuse rău și că pleca la spital.

L-am crezut. I-am trimis și mesaj: «Să-mi spui dacă aveți nevoie de ceva».

La concurs, Radu s-a uitat spre ușă înainte să înceapă. A uitat două versuri. Pe drumul spre casă mi-a zis că nu-i nimic, dar și-a smuls numărul prins cu ac de siguranță de cămașă.

Seara a venit fotografia.

În bucătărie, Mihai și-a scos geaca încet.

— Dacă îți spuneam de jgheaburi, începeai iar.

— Adică ai mințit ca să nu mă auzi.

— Curgea apa pe perete. Tata voia să urce singur.

— Puteai să mergi după concurs. Puteai să plătești pe cineva. Puteai să vorbești cu mine.

A lovit masa cu palma, apoi s-a uitat speriat spre camera copilului.

— Tu nu înțelegi cum e să-i vezi că se duc!

Mi s-au umplut ochii.

— Înțeleg. Dar tu nu vezi cum ne pierzi pe noi.

A doua zi am pus haine într-o geantă și am mers la sora mea, Ioana. I-am spus unde suntem și că putea să-l vadă pe Radu. Nu voiam să-i pedepsesc cu absența noastră. Eu, una, nu mai puteam să stau acolo prefăcându-mă că trece.

Am stabilit să vorbim sâmbătă, fără copil de față.

Mihai a venit cu un caiet. Notase veniturile, rata, facturile, transferurile către ai lui. La unele sume se uita de parcă le vedea prima dată.

— Mi-e frică să nu moară și eu să rămân cu gândul că puteam face mai mult, a spus.

— Și mie mi-e frică să crească Radu așteptându-te.

N-am rezolvat tot atunci. Am stabilit însă o sumă lunară pentru părinții lui, după cheltuielile casei. Orice plată în plus urma s-o discutăm. Urgențele medicale nu intrau la socoteală, dar nici nu mai puteau fi inventate.

Am pus în calendar două vizite pe lună și timp doar pentru Radu. Pentru lucrările grele, Mihai avea să ceară ajutorul fratelui său, Sorin, nu să le preia automat.

Când i-a spus mamei lui, ea a tăcut puțin.

— Eu credeam că voi v-ați înțeles, i-a răspuns.

Ne-am întors după o săptămână. La următorul meci al lui Radu, telefonul lui Mihai a vibrat. I-a scris mamei că o sună după, apoi l-a pus în buzunar.

Băiatul l-a văzut din teren și i-a făcut cu mâna.

Încă verific uneori contul cu teamă. Încrederea se întoarce mai greu decât omul acasă.

Îmi iubesc socrii și vreau să fie îngrijiți. Dar e nedrept să cer ca și copilul nostru să poată conta pe tatăl lui?