Soțul meu și-a dat mama afară din casa noastră abia după ce m-a pierdut. Dar cum ierți un om care te-a privit suferind și n-a spus nimic?

— Nu mai plânge atâta. Femeile mai pierd sarcini. Pe vremea mea nu făceam asemenea spectacol.

Soacră-mea strângea cana de ceai de pe noptieră. Eu stăteam cu biletul de externare în poală. Radu era în prag, încălțat, cu cheile în mână.

M-am uitat numai la el.

— Spune ceva.

Și-a coborât ochii.

— Mamă, hai să o lăsăm să se odihnească.

Atât. Nici atunci n-a putut să spună că mă rănea.

Viorica venise la noi în noiembrie, după ce i se spărsese o țeavă în apartament. Trebuia să stea două săptămâni. Aveam două camere, o rată de aproape două mii de lei și un copil pe drum, dar mi s-a părut firesc s-o primim.

La început am făcut loc în dulap și i-am cumpărat iaurturile preferate. Ea mi-a mutat farfuriile.

— Aici sunt mai la îndemână.

Apoi mi-a mutat hainele, mi-a schimbat detergentul și a început să deschidă plicurile venite pe numele nostru.

— Doar suntem familie. Ce secrete aveți?

Când i-am spus că mă deranjează, Radu m-a tras în bucătărie.

— Știi cum e mama. Nu pune și tu totul la suflet.

Țeava fusese reparată de mult. Viorica rămăsese.

Lucrarea din apartamentul ei costa, spunea că nu-i ajunge pensia, iar Radu îi dădea bani fără să discutăm. Eu calculam la supermarket dacă puteam lua și carne, și vitaminele recomandate de medic.

Într-o seară, i-am găsit numărând bonurile din geanta mea.

— Treizeci și opt de lei pe fructe? a întrebat ea. Băiatul meu muncește, nu găsește banii pe jos.

Lucram și eu. Opt ore la contabilitatea unui depozit, apoi veneam acasă și găteam pentru trei.

Radu a împăturit bonul.

— Lasă, Elena, nu începe iar.

Asta mă înnebunea: eu eram mereu cea care începea.

Am ajuns să stau în baie cu robinetul pornit ca să nu mă audă plângând. Îmi ascundeam biscuiții în sertarul de la serviciu. Acasă, orice mâncam, cumpăram sau spuneam devenea motiv de observație.

În februarie am avut primele sângerări.

La spital, medicul mi-a spus că sarcina se oprise din evoluție. Nu mi-a dat un vinovat. Mi-a explicat că se întâmplă și că nu înseamnă că făcusem eu ceva greșit.

Dar eu mă gândeam la toate serile în care mă culcasem tremurând de supărare. Nu știam unde să pun durerea și căutam o explicație.

Radu m-a ținut de mână pe hol. Pentru prima dată după multe luni, am crezut că suntem iar noi doi.

Apoi am ajuns acasă și mama lui mi-a spus să nu fac spectacol.

În seara aceea am pus într-o sacoșă pijamalele, actele și încărcătorul.

— Unde pleci? m-a întrebat Radu.

— La mama.

— Acum? După tot ce s-a întâmplat?

Am rămas cu fermoarul în mână.

— Tocmai după tot ce s-a întâmplat.

Nu m-a oprit. Mi-a dus sacoșa până la taxi. Asta știa să facă: să mă ajute cu lucrurile, când eu aveam nevoie să mă ajute cu viața noastră.

La mama am dormit aproape o zi. Nu m-a întrebat când mă întorc. Mi-a pus supă și a lăsat ușa întredeschisă.

Radu suna seara. Întâi mă întreba dacă luasem medicamentele. Apoi spunea că mama lui nu avusese intenții rele.

— Nu vreau să mai aud ce intenții a avut. Vreau să înțelegi ce mi-a făcut.

A tăcut atât de mult, că am verificat ecranul telefonului.

După trei săptămâni, a venit la mama cu cheia noastră în palmă.

— I-am spus să plece. Am dus-o acasă la ea.

Am simțit ușurare. Și o furie care m-a speriat.

— Deci puteai.

A început să plângă.

— Mi-a fost frică s-o supăr.

— Și de mine când ți-a fost frică să nu mă pierzi?

Nu s-a apărat. Mi-a spus că îi ceruse să ne dea cheia înapoi și că programase o ședință la psiholog. M-a întrebat dacă aș veni și eu, când pot.

M-am întors după încă o lună. Nu cu toate lucrurile.

El mă întreabă acum înainte să promită bani. Când mama lui sună și mă vorbește de rău, închide conversația. Văd efortul. Nu mă prefac că nu-l văd.

Dar uneori, când îl găsesc tăcut în prag, sunt iar femeia cu biletul de externare în poală.

Încă nu știu dacă pot să-l iert. Voi ați putea avea din nou încredere într-un om care a învățat să vă apere abia după ce ați plecat?