Soțul meu a dat 12.600 de lei din economiile pentru bătrânețe pe o vacanță cu prietenii. Când am refuzat să merg, mi-a spus că îl fac de râs

— Ai dat douăsprezece mii șase sute de lei fără să mă întrebi?

Mircea a întors telefonul cu ecranul în jos. Pe aragaz fierbea ciorba, iar eu stăteam cu extrasul de cont în mână, încă îmbrăcată cu paltonul de serviciu.

— Nu i-am dat degeaba, Elena. Mergem și noi undeva ca oamenii.

— Care noi?

A oftat, iritat, de parcă eu făcusem ceva pe ascuns.

— Cu Sorin, Rodica și ceilalți. Șapte nopți în Deltă. Era ultima cameră.

Aveam șaizeci de ani și mai număram lunile până la pensie. Treizeci și șapte de ani lucrasem la contabilitatea unei fabrici de mobilă din Pitești. Mircea ieșise deja la pensie, după o operație la genunchi.

În cont aveam patruzeci și opt de mii de lei. Nu erau bani de răsfăț. Erau acoperișul apartamentului nostru de la ultimul etaj, frigiderul care huruia, dinții mei amânați de trei ani. Erau lunile în care nu voiam să cerem ajutorul fetei noastre.

Îi strânseserăm împreună. Eu renunțasem la haine, el mai făcuse mici reparații pe la vecini. Tocmai de aceea nu pricepeam cum putuse apăsa singur pe butonul de plată.

— Ai plătit tot?

— Așa era oferta.

— Și dacă eu nu voiam?

A ridicat vocea:

— Tu nu mai vrei nimic! Numai facturi și doctori vezi în fața ochilor!

Am oprit focul. Îmi tremura mâna atât de tare, că am lovit capacul de marginea oalei.

Nu ne certam prima dată din cauza prietenilor lui. De doi ani, întâlnirile lor deveniseră un concurs fără arbitru. Cine schimbase mașina, cine avea copilul cu salariul mai mare, cine plătea nota fără să se uite.

Sorin propunea, ceilalți acceptau. Mircea accepta primul.

La ultima aniversare, cumpărase o sticlă de băutură cât jumătate din întreținerea noastră. Acasă îmi spusese că nu putea veni cu mâna goală. De parcă între mâna goală și cinci sute de lei nu exista nimic.

În seara aceea mi-a arătat fotografiile pensiunii. Ponton, piscină, mese lungi cu pește.

— Uite ce frumos e. O să-ți treacă supărarea.

— Nu merg, Mircea.

A rămas cu degetul pe ecran.

— Cum să nu mergi? Am confirmat pentru amândoi.

— Atunci trebuia să vorbești cu amândoi înainte să confirmi.

Trei zile am vorbit numai despre pâine, gunoi și programarea lui la medic. Dormeam pe aceeași saltea, fiecare lipit de altă margine.

Joi seara a sunat Sorin. Telefonul era pe masă și i-am auzit vocea:

— Ce face Elena, tot numără banii? Spune-i că nu-i luăm cu noi în groapă!

Mircea a râs scurt.

Râsul acela m-a durut mai tare decât plata.

Am întins mâna.

— Dă-mi telefonul.

El a închis.

— Era o glumă.

— Pentru voi. Eu sunt femeia care îți pune pastilele în cutiuță și caută roșii mai ieftine, ca să ne ajungă. Nu sunt zgârcita voastră de serviciu.

Atunci a izbucnit și el, dar altfel decât mă așteptam.

— Dacă nu mă mai cheamă? Tu pleci dimineața, ai colegi. Eu stau aici și ascult liftul. De când a murit Doru, nici telefonul nu prea mai sună.

Doru fusese fratele lui. După înmormântare, Mircea începuse să răspundă oricărei invitații. Eu văzusem cheltuielile. Nu văzusem cât îl speria liniștea din casă.

M-am așezat lângă el, dar nu l-am atins.

— Mi-e milă că te simți singur. Dar nu poți cumpăra locul tău între ei cu siguranța noastră.

— Și acum ce vrei? Să mă fac de râs?

— Vreau să le spui adevărul. Eu nu merg. Iar banii trebuie recuperați cât se poate.

A doua zi a sunat la agenție. Am stat lângă el când i-au explicat condițiile. Cu o săptămână înainte de plecare, anularea costa mult. Dacă găseam înlocuitori, pierdeam mai puțin.

Mircea a scris în grup. Nu că eram bolnavă. Nu că aveam treabă. A scris că rezervase fără acordul meu și că ne retragem.

Sorin i-a trimis un mesaj vocal. Mircea l-a ascultat la ureche, apoi a pus telefonul în sertar.

— Ce-a zis?

— Lasă. Am înțeles.

Au găsit alt cuplu. Tot am pierdut trei mii de lei.

Nu ne-am împăcat într-o seară. Am împărțit economiile rămase între contul pentru casă și două conturi personale. Pentru cheltuielile mari am stabilit să decidem împreună, fără excepții.

Duminica trecută, Mircea m-a întrebat dacă mergem în parc. Avea două sandvișuri într-o pungă și un termos cu cafea.

M-am dus. Încă eram supărată, dar m-am dus.

Pot să-i înțeleg frica de singurătate. Dar cum îl ajut fără să ajung eu cea care trăiește cu frică pentru ziua de mâine?