Am refuzat să semnez pentru apartamentul nostru cu o oră înainte de notar. Când s-a aflat ce ascundea vânzătorul, soțul meu tot pe mine m-a învinovățit
— Pune pixul pe hârtie, Ioana. Nu ne mai face de râs.
Radu îmi împingea dosarul peste masa din biroul notarial, iar mama lui stătea lângă ușă cu poșeta strânsă la piept, de parcă eu eram hoțul care venise să-i fure economiile. Dincolo de geam ningea ud. Pe mâneca paltonului meu se uscase o dungă albicioasă: mă atinsesem de peretele subsolului cu nici două ore înainte.
— Nu semnez până nu văd raportul tehnic și până nu lămurim infiltrațiile, am spus.
Sorin, vânzătorul, a oftat teatral.
— Doamnă, la bloc nou mai există umiditate. Se usucă materialele. Dacă dumneavoastră vreți perfecțiune la banii ăștia…
— La banii ăștia o să muncim douăzeci și cinci de ani, l-am întrerupt.
Soțul meu s-a uitat la mine atunci cu o furie pe care n-o mai văzusem. Nici măcar când rămăsese fără serviciu și îi spusesem că trebuie să vindem mașina.
— Tu nu vrei casă, a șoptit. Tu vrei să fie totul cum spui tu.
Aveam treizeci și șase de ani, un băiat de șapte ani și toate economiile noastre adunate într-un dosar cu șină albastru. În dimineața aceea ar fi trebuit să semnăm promisiunea de vânzare și să plătim avansul mare pentru apartamentul nostru de la marginea Brașovului. Creditul primise aprobarea financiară, iar încheierea vânzării urma să aibă loc după evaluarea finală și verificarea documentelor de către bancă.
Pentru Radu, totul era deja hotărât. Pentru mine, tocmai atunci începuseră întrebările adevărate.
Trăiam de opt ani cu chirie. Schimbaserăm trei apartamente, două grădinițe și suficienți proprietari cât să tresar ori de câte ori suna telefonul seara. În ultima garsonieră, Matei își făcea temele pe o măsuță pliantă, între frigider și canapea. Când întindeam rufele, trebuia să mutăm scaunul pe hol ca să putem deschide ușa băii.
Eu lucram la salarizare într-o firmă de distribuție. Radu era electrician la o fabrică și mai accepta lucrări sâmbăta. Economisiserăm șase ani. Renunțaserăm la vacanțe, la haine cumpărate fără calcule, la încă un copil, despre care la început spuneam «după ce avem casa noastră», iar mai târziu nu mai spuneam nimic.
Soacra mea, Viorica, ne promisese zece mii de euro din banii rămași după vânzarea unei bucăți de pământ. De atunci, aproape fiecare conversație ajungea la apartament.
— Eu la vârsta voastră aveam doi copii și rate la mobilă, spunea. Voi tot așteptați momentul potrivit.
Nu-i răspundeam că apartamentul în care locuia fusese cumpărat în alte vremuri și în alte condiții. Știam cât muncise și ea. Nu voiam să transform fiecare duminică într-un proces între generații.
Când am văzut anunțul pentru două camere într-un bloc nou, la nouăzeci și opt de mii de euro, Radu mi-a pus telefonul în față cu un zâmbet aproape copilăresc.
— Uite, Ioana. Balcon mare. Bucătărie separată. Îi facem lui Matei camera în dormitor, iar noi dormim în sufragerie până ne revenim cu banii.
La prima vizionare mirosea a lavabilă și a cafea proaspătă. Sorin avea pahare de carton pregătite pe blatul bucătăriei. Ne-a vorbit despre liniște, încălzire în pardoseală și vecini tineri. Matei a intrat în camera mică și a întrebat dacă poate avea un birou lângă fereastră.
Atunci am vrut și eu să spun da fără să mai verific nimic.
Numai că, atunci când am deschis balconul, am observat că partea de jos a peretelui era vopsită într-o nuanță puțin diferită. Sorin a spus că muncitorii murdăriseră la montarea plintei și retușaseră. Când am întrebat de cartea tehnică a construcției, a zâmbit.
— Se poate consulta, sigur. Nu o plimbăm la fiecare vizionare.
Am plătit două mii de lei pentru o rezervare de două săptămâni. Pe hârtia semnată scria că suma nu se restituie dacă renunțăm din motive personale. Radu a plătit înainte să termin eu de citit.
— Nu putem pierde apartamentul pentru două mii de lei, mi-a spus în mașină.
În zilele următoare am cerut documentele. Primeam fotografii neclare, pagini fără anexe și răspunsuri vocale trimise seara târziu. Actele de proprietate și cadastrul existau; nu acolo era problema. Dar întrebările despre garanții, intervenții și urmele de umezeală rămâneau fără răspunsuri precise.
Cu o zi înainte de programarea la notar, am primit proiectul promisiunii. Ni se cerea un avans de cincisprezece mii de euro. O clauză spunea că vizitaserăm imobilul și că îi cunoșteam starea tehnică. În alt paragraf, obligațiile legate de remedierea deficiențelor erau formulate atât de vag, încât nu înțelegeam cine răspundea și pentru ce.
L-am sunat pe Sorin.
— Vreau să vină un inginer cu noi înainte să plătim avansul.
— Doamnă, eu am blocat apartamentul pentru dumneavoastră. Mai sunt doi cumpărători cu banii pregătiți. Nu putem prelungi la nesfârșit.
Seara, Radu m-a găsit cu proiectul tipărit și cu pasaje subliniate.
— Iar cauți nod în papură?
— Caut să înțeleg ce semnăm.
— Toată lumea cumpără așa.
— Noi nu ne permitem să greșim doar fiindcă au greșit și alții.
A izbit dulapul când și-a pus geaca la loc. Matei a ridicat ochii din caiet, apoi a început să șteargă cu guma un cuvânt scris corect.
În dimineața programării m-am dus mai devreme la bloc. Plouase câteva zile, apoi venise ninsoarea aceea apoasă. Voiam să văd apartamentul pe lumină, fără cafea, fără promisiuni și fără toată familia în spatele meu.
La intrare am întâlnit-o pe doamna Rodica, care locuia deja la etajul întâi. Căra două bidoane goale și înjura încet liftul oprit.
— Vă mutați aici? m-a întrebat.
I-am spus ce apartament voiam să cumpărăm. A lăsat bidoanele jos.
— Ați fost în subsol?
Am coborât cu ea. Într-un colț era apă. Nu o baltă uriașă, dar suficientă cât să reflecte becul gol din tavan. Pe pereți se vedeau urme închise la culoare, iar lângă o ușă metalică era sprijinit un mop. Mirosul de umezeală mi s-a prins în gât.
— De când e așa?
— De la prima ploaie serioasă. Ni s-a spus că e o conductă. Pe urmă că e condens. Acum așteptăm să vină cineva să verifice cum trebuie.
Mi-a arătat pe telefon fotografii mai vechi. Aceleași colțuri, aceeași apă, alte date.
L-am sunat imediat pe Radu. Mi-a spus să nu mai ascult poveștile tuturor vecinilor și să ajung la notar, fiindcă mama lui venise cu banii.
Acolo am refuzat.
Notărița a citit din nou clauzele pe care le indicasem și ne-a explicat calm că nu eram obligați să semnăm în ziua aceea. A spus și că verificarea juridică a actelor nu ținea loc de expertiză tehnică. Sorin și-a strâns foile înainte să termine ea.
— Atunci consider rezervarea pierdută. Eu nu mai țin apartamentul.
— Țineți-l pentru cineva căruia îi arătați toate problemele, am spus, cu o voce mult mai sigură decât mă simțeam.
Pe hol, Viorica m-a prins de cot.
— Băiatul meu muncește până cade, iar tu îi arunci șansa la gunoi pentru un perete ud?
— Nu e doar un perete.
— Dar chiria e bună? Să-i tot dai altuia bani e bine?
Radu nu m-a apărat. Privea spre lift, cu maxilarul încleștat.
În mașină nu ne-am vorbit. Când am ajuns acasă, a luat desenul pe care Matei îl făcuse pentru camera lui și l-a pus într-un sertar. Nu l-a rupt. Gestul acela liniștit m-a durut mai tare decât dacă ar fi țipat.
Două zile am trăit ca niște colegi de apartament care se disprețuiesc în tăcere. Vorbeam despre pâine, programul copilului și factura la curent. Noaptea îl auzeam întorcându-se pe canapea.
Apoi proprietara ne-a anunțat că fiica ei se întorcea în țară și avea nevoie de garsonieră. Ne dădea șaizeci de zile să plecăm.
Radu a citit mesajul și mi-a întins telefonul.
— Acum ești mulțumită?
Am vrut să-i spun că nu eu hotărâsem întoarcerea fiicei proprietarei. În schimb, m-am dus în baie și am lăsat apa să curgă, ca să nu mă audă Matei plângând.
Dovada că nu inventasem totul a venit după aproape o lună. Doamna Rodica îmi păstrase numărul și m-a sunat. Proprietarii comandaseră o evaluare tehnică independentă pentru părțile comune. Cu acordul lor, mi-a trimis concluziile.
Raportul menționa infiltrații repetate, deficiențe la hidroizolarea unor zone din subsol și probleme de evacuare a apelor pluviale. Recomanda investigații suplimentare și lucrări de remediere, cu desfaceri locale. Nu vorbea despre prăbușirea blocului, cum avea să spună ironic soacra mea. Vorbea despre lucrări serioase, costuri încă neclare și cauze care nu dispăreau cu încă un strat de vopsea.
Mai era ceva: printre documentele strânse de proprietari apăreau sesizări trimise vânzătorului cu luni înainte de vizionarea noastră.
Sorin știa că existau reclamații. Mie îmi spusese că nu fusese semnalată nicio problemă de umezeală.
Am plătit o consultație unui inginer, Doru, ca să-mi explice raportul. A fost atent să nu afirme mai mult decât putea susține fără o inspecție proprie.
— Nu pot să vă spun de aici care ar fi fost costul pentru apartamentul dumneavoastră, mi-a zis. Dar ați avut motive întemeiate să cereți verificări înainte de un avans atât de mare.
Am mers acasă cu paginile într-o mapă. Pe drum mi-am imaginat că Radu le va citi, își va pune mâna peste mâna mea și va spune: «Bine că ne-am oprit.»
Le-a citit în bucătărie, în timp ce eu curățam un măr pentru Matei.
— Bine, ai avut dreptate cu apa, a spus în cele din urmă.
Am așteptat.
— Și noi unde stăm de luna viitoare?
Cuțitul mi-a rămas nemișcat în mână.
— Tot împreună trebuia să aflăm asta, Radu. Nu eu împotriva voastră.
— Ți-am zis că ai avut dreptate. Ce mai vrei?
Nu am știut cum să-i explic fără să par că ceream o medalie. Voiam să recunoască și felul în care mă lăsase singură. Voiam să înțeleagă că în biroul notarial îmi fusese și mie frică să pierd apartamentul.
Viorica a ascultat doar începutul discuției despre raport.
— Orice construcție mai are probleme. Se reparau, a spus. Acum nici banii mei nu știu dacă vi-i mai dau. Poate aveți alte pretenții data viitoare.
Nu i-am cerut să se răzgândească. Radu mi-a reproșat și asta: că tăcusem din orgoliu, că ar fi trebuit să-i vorbesc frumos, s-o liniștesc. Eu eram prea obosită să negociez și prețul locuinței, și dreptul de a pune întrebări despre ea.
Ne-am mutat până la urmă într-un apartament vechi, închiriat pe șase luni, fiindcă proprietarul spera să-l vândă. Chiria era mai mare, mobila mirosea a lemn închis de mult, iar unul dintre geamuri nu se închidea bine. Am plătit garanția, transportul și comisionul din economiile pentru avans.
Cutiile au rămas pe lângă pereți. Matei m-a întrebat în prima seară dacă avea voie să-și lipească orarul deasupra mesei.
— Sigur că da.
— Și dacă plecăm iar?
— Îl dezlipim cu grijă și îl luăm cu noi.
A dat din cap ca un om mic, obișnuit deja să nu strice nimic care aparținea altcuiva.
Au trecut patru luni de la ziua de la notar. Am trimis o notificare prin care am cerut restituirea rezervării, invocând informațiile ascunse. Sorin a refuzat. Încă mă gândesc dacă am puterea și banii să merg mai departe pentru cele două mii de lei. Blocul nu s-a prăbușit. Nici problemele nu s-au rezolvat, din ce îmi spune doamna Rodica.
Radu încă îmi trimite uneori anunțuri cu apartamente. Alteori spune că nu mai are rost, că prețurile au crescut și am ratat momentul. Când apare o ofertă prea bună, eu întreb de acte și de verificări, iar el oftează înainte să termin fraza.
Într-o seară i-am spus că mi-ar plăcea să vorbim cu un consilier de cuplu. Mi-a răspuns că abia avem bani de chirie. N-am insistat atunci, dar am căutat singură câteva variante și am păstrat numerele.
Încă îl iubesc. Îl văd cum îi usucă lui Matei ghetele lângă calorifer și cum își numără, fără să știe că-l observ, banii rămași până la salariu. Știu că îi e teamă. Mi-e și mie. Numai că, de la întâmplarea aceea, mi-e teamă și să-i spun când ceva nu mi se pare în regulă.
Nu regret că n-am semnat. Regret că, atunci când am pus dosarul deoparte, soțul meu a văzut în mine omul care îi lua casa, nu omul care urma să plătească și să locuiască acolo alături de el.
Oare am cerut prea mult când am vrut să știm ce cumpărăm înainte să ne îndatorăm pentru douăzeci și cinci de ani? Voi cum ați fi continuat o căsnicie în care adevărul s-a aflat, dar vina a rămas tot la cel care a spus «nu»?