Mi-am primit fiica și nepoata în casă, dar ginerelui i-am închis ușa. „Mamă, chiar vrei să-mi destrami familia?”

— Tu nu intri, Cristian.

Am ținut mâna pe clanță, deși îmi tremurau degetele. Eva stătea între noi, cu Ariana adormită pe umăr și două sacoșe la picioare. Pe scara blocului mirosea a varză călită. Din spatele unei uși se auzea televizorul.

— Mamă, nu aici, a șoptit ea. Ne aud vecinii.

— Atunci intrați voi două. El nu rămâne.

Cristian a împins valiza cu piciorul spre prag.

— Frumos, doamna Maria. Vă lăsați ginerele pe drumuri.

Cu trei ani înainte, îl mai primisem. „Doar până ne revenim”, spusese Eva. Rămăseseră șapte luni.

În lunile acelea învățasem să recunosc felul în care închidea ușa. Dacă o trântea, luam copila în bucătărie și dădeam radioul mai tare. Eva spunea că e obosit, că șeful îl umilește, că nu știe să vorbească atunci când se supără.

Pe urmă dispăruseră două scule electrice rămase de la soțul meu. Cristian le dusese la amanet fără să mă întrebe.

— Le scot la salariu. Ce faceți atâta caz?

Nu le-a mai scos. Eu am plătit, din banii puși deoparte pentru dinți.

Când plecaseră, schimbasem yala. Îmi fusese rușine atunci. Acum mă bucuram că o făcusem.

— Ai auzit-o pe mama, a spus Eva în cele din urmă. Lasă-ne să dormim aici în seara asta.

Cristian s-a uitat la ea, apoi la mine.

— Să nu mă cauți după aia.

A plecat trăgând valiza pe trepte. Ariana s-a trezit și și-a acoperit urechile.

În bucătărie, Eva n-a vrut ceai. Stătea cu geaca pe ea și răsucea verigheta.

— Ne-a dat proprietarul afară. Avem două luni restante.

— Dar tu ai plătit partea ta.

A ridicat din umeri.

— I-am dat lui banii. A zis că se ocupă.

N-am întrebat unde se duseseră. Mai fuseseră pariuri, împrumuturi mici, minciuni mari. Am scos din dulap pijamalele Arianei, cele rămase de la ultima vizită.

— Mamă, e și el într-o perioadă proastă.

— Știu. Dar voi de când sunteți?

A izbucnit în plâns abia când i-am desfăcut fermoarul gecii. Am ținut-o lângă mine, ca atunci când venea de la școală cu genunchii juliți. Numai că acum nu aveam ce să ung ca să treacă.

Primele zile au fost grele. Eu plecam la șase, la curățenie într-o policlinică. Eva își schimba turele la magazin, iar vecina mea o lua uneori pe Ariana de la grădiniță. Număram banii pentru întreținere și cumpăram iaurturile la reducere.

Cristian suna întruna. Ba plângea, ba o acuza că i-a luat copilul. Într-o seară a adus o păpușă și a cerut să urce.

Am coborât eu.

— Poți vorbi cu Eva. Dar în apartamentul meu nu vii.

— Dumneavoastră ați întors-o împotriva mea.

Mă durea că asta avea să creadă și fata mea.

Chiar în noaptea aceea, Eva m-a întrebat:

— Dacă l-ai primi o lună? Și-ar găsi ceva de muncă. Aș putea să-l ajut.

— Tu poți să alegi să te întorci la el. Eu nu pot să trăiesc iar cu frică în casa mea.

— Deci mă pui să aleg.

— Nu. Îți spun ce pot eu să duc.

A închis ușa dormitorului. Am rămas în hol, cu un cearșaf curat în brațe. M-am întrebat dacă nu eram prea aspră. Când e copilul tău, și un „nu” spus cu rost te roade.

Duminică, Eva s-a întâlnit cu el într-o cofetărie. S-a întors fără să-și scoată pantofii și a pus telefonul pe masă.

— Mi-a cerut să fac un credit. Pe numele meu. Zice că altfel nu cred în el.

Am tras un scaun, dar n-am apucat să spun nimic.

Din camera mică, Ariana a strigat:

— Mami, dormim și azi fără țipete?

Eva a rămas cu gura întredeschisă. Apoi s-a dus lângă ea și s-a așezat pe covor.

Peste două săptămâni a depus cererea de divorț. Încă plânge uneori după ce adoarme copilul. Alteori râde și se oprește, parcă mirată că poate.

Ieri mi-a dat bani pentru facturi. Nu i-am refuzat. Are nevoie să simtă că își poate ține viața în mâini, nu că i-o țin eu.

Încă mă doare că a trebuit să-i închid cuiva ușa ca să-mi pot ține fata în siguranță. Dar ce fel de ajutor ar fi fost să le primesc înapoi și frica?