Soacra mea intra în casă când voia și îmi spunea că sunt nerecunoscătoare. Când am aflat de ce soțul meu nu o oprea niciodată, mi s-au înmuiat picioarele
— Dacă nu vă convine, să nu mai veniți neanunțați! am spus, smulgând cearșaful de pe canapea.
Soacra mea a rămas cu mâna pe fermoarul genții. Cumnata mea, Alina, tocmai îi spusese băiatului ei să-mi lase copilul în pace, dar fără să ridice ochii din telefon. În bucătărie mirosea a lapte ars. În dormitor, fetița mea plângea.
Era sâmbătă, opt dimineața. Ei veniseră „la o cafea” și hotărâseră deja că rămân până duminică.
— Radu, spune-i tu, a zis soacra mea. Că văd că nevastă-ta a uitat cine vă ține casa.
Soțul meu n-a ridicat capul.
Acolo trebuia să mă opresc. Dar eram nedormită, în halat, cu o pată de lapte pe piept și cu sentimentul că în apartamentul nostru eram singura care trebuia să ceară voie.
— Casa o ținem noi. Nu dumneavoastră.
Soacra mea a scos din geantă un carnețel cu elastic și l-a trântit lângă cana mea.
— Atunci dă-mi cei douăzeci și trei de mii de lei și nu-ți mai trec pragul.
M-am uitat la Radu.
El a închis ochii.
Aveam treizeci și patru de ani, o fetiță de doi ani și o rată care ne mânca aproape jumătate din venituri. Eu eram încă în concediu de creștere a copilului. Radu lucra la un depozit și îmi spunea mereu că se descurcă, că mai prinde ture, că nu trebuie să-mi fac griji.
Îl crezusem. Ba chiar mă simțisem vinovată când îmi cumpăram un șampon mai scump.
Vizitele începuseră după naștere. La început aduceau ciorbă, scutece, câte o sacoșă de cartofi. Apoi soacra mea începuse să deschidă dulapurile, să mute farfuriile și să comenteze cât detergent foloseam.
Alina venea cu băiatul ei și-l lăsa la noi „două ceasuri”. Se făceau șase.
Când mă plângeam, Radu spunea:
— Sunt ai mei. Nu putem să ne purtăm ca niște străini.
Acum înțelegeam de ce privea podeaua de fiecare dată.
— De când? l-am întrebat.
— Hai să vorbim după ce pleacă.
— De când, Radu?
— De un an și jumătate.
M-am așezat. Pur și simplu nu mă mai țineau picioarele.
Nu fusese o singură sumă. Fuseseră câte opt sute pentru rată, o mie pentru reparația mașinii, bani pentru facturi, pentru medicamentele celei mici. Uneori îi dădea mama lui. Alteori, Alina.
Turele suplimentare dispăruseră cu luni înainte. El continua să plece devreme de acasă, ca să nu observ.
— Unde te duceai?
— Stăteam în mașină. Sau căutam ceva de lucru.
Mi s-a făcut milă de el și, imediat după, o furie de mi-au amorțit mâinile. Eu număram iaurturile până la indemnizație, iar el mă lăsa să cred că aveam toate socotelile făcute.
— De ce nu mi-ai spus?
— Pentru că deja erai obosită. Pentru că voiam să pot și eu să…
N-a terminat.
Soacra mea a împins carnețelul spre mine.
— Noi n-am cerut nimic. Dar nici să fim dați afară ca ultimii oameni.
— Ați cerut cheia, am spus. Și să nu vă spun niciodată nu.
— Cheia ne-a dat-o băiatul meu.
Asta m-a durut aproape cât datoria.
Le-am rugat să plece. N-am țipat. Alina și-a îmbrăcat copilul smucit, iar soacra mea a spus că, dacă așa stau lucrurile, își vrea banii până la sfârșitul lunii.
După ce s-a închis ușa, Radu a început să plângă. Eu am pus laptele într-o altă crăticioară. Trebuia să-i dau copilului să mănânce.
Seara am întins pe masă facturile, extrasele și carnețelul. Pentru prima dată, vedeam exact cât ne lipsea lunar.
— Dacă îi supărăm, nu mai avem de unde lua, a spus el.
— Și dacă nu-i supărăm, cât mai împrumutăm? Până ajung să hotărască tot?
N-am dormit împreună în noaptea aia.
În săptămâna următoare am cerut întoarcerea la serviciu. Mama mea a acceptat să stea cu fetița până găseam loc la creșă. Am vândut mașina, deși Radu a protestat. Am păstrat strictul necesar și am dus restul soacrei mele.
Pentru diferență, am propus rate lunare, puse în scris.
— Pentru mama ta faci hârtie? m-a întrebat el.
— Pentru noi. Ca să știm când se termină.
I-am cerut și cheia înapoi.
Au trecut șapte luni. Încă plătim. Radu îmi arată salariul și facturile, dar uneori tot verific de două ori. Soacra mea telefonează înainte să vină. Câteodată nu mai vine deloc.
Mi-e dor de zilele în care credeam că ne descurcăm, dar nu de liniștea aceea.
Poate am fost aspră cerând cheia înapoi. Dar recunoștința pentru un ajutor trebuie să însemne că nu mai ai voie să spui «nu»?