„Ea nu e nepoata mea.” Când am văzut ce îi făcuse soacra mea fetiței mele, am înțeles că trebuia să plec din casa în care îmi lăsasem toate speranțele
— Lasă lanțul jos! Nu e pentru tine. Tu nu ești nepoata mea.
Când am intrat în sufragerie, Ioana stătea lângă masă cu palma întinsă. Pe degetele ei subțiri se legăna un lănțișor cu o cruciuliță, iar doamna Ileana îl privea de parcă fetița mea ar fi încercat să-i fure casa. Petru era în dreptul ferestrei. Ținea telefonul în mână și nu spunea nimic.
— Doar mi l-a arătat Vlad, a șoptit Ioana. N-am vrut să-l iau.
Soacra mea i l-a smuls atât de repede, încât închizătoarea i-a zgâriat pielea.
— Unele lucruri rămân în familie.
M-am uitat întâi la urma roșie de pe mâna copilului, apoi la bărbatul cu care mă măritasem cu șapte luni înainte.
— Ai auzit? l-am întrebat.
Petru a lăsat ochii în jos.
— Maria, nu face și tu o scenă. Mama ține mult la lucrurile astea.
În clipa aceea mi-am dat seama că mă temeam de mult de un asemenea răspuns. Nu mă surprinsese. Asta m-a durut aproape la fel de tare ca vorbele soacrei mele.
Cu patru luni în urmă, venisem în casa lor din Ploiești cu douăzeci de cutii, un ficus și o fetiță de opt ani care mă întrebase dacă avea voie să lipească steluțe fosforescente pe tavanul noii camere. Petru râsese, o ridicase în brațe și îi spusese că putea pune acolo o galaxie întreagă.
Îl crezusem.
După moartea lui Radu, tatăl Ioanei, nu mai crezusem că aveam să-mi doresc vreodată o altă familie. Rămăsesem cu un credit mic, dar apăsător, cu slujba de asistentă într-o farmacie și cu un copil care se trezea noaptea să verifice dacă mai respiram. Doi ani ne descurcaserăm singure într-un apartament închiriat, la etajul patru, unde caloriferele se încălzeau când voia administrația.
Pe Petru îl cunoscusem la ziua unei colege. Era divorțat și își creștea băiatul, pe Vlad, care avea zece ani. Nu mă cucerise cu declarații, ci cu lucruri simple: venise cu supă când Ioana făcuse gripă, reparase ușa dulapului, ținuse minte că fetei îi era frică de câinii mari.
Când ne-am căsătorit, am păstrat o vreme apartamentul închiriat. Apoi proprietarul a anunțat că vinde, iar Petru a propus să ne mutăm în casa lui.
Abia după aceea am aflat cât de mult însemna, de fapt, „casa lui”. Actele erau pe numele mamei sale. El locuia acolo de când divorțase, plătea utilitățile și renovase etajul. Doamna Ileana ocupa cele două camere de jos și conducea întreaga gospodărie fără să ridice vreodată prea mult vocea.
— Mama e mai de modă veche, mi-a spus Petru. Dar are suflet bun. O să vă obișnuiți una cu alta.
La început am luat răceala ei drept prudență. Îmi spuneam că era greu să primești două persoane noi în casă la șaizeci și șapte de ani. M-am străduit să nu-i schimb obiceiurile. Cumpăram alimente, plăteam jumătate din facturi, găteam duminica și o întrebam înainte să mut până și o vază.
Ioana se străduia și mai mult.
Îi spunea „bunica Ileana”, deși nimeni nu-i ceruse asta. Îi ducea papucii când o vedea coborând scările și îi desena flori pe bucăți de hârtie desprinse din caietul de matematică.
Într-o seară am găsit unul dintre desene în coșul de gunoi, sub cojile de cartofi. L-am scos înainte să-l vadă fata și l-am ascuns în geantă. Mi-e rușine și acum că atunci m-a preocupat să șterg urma răutății, nu să vorbesc despre ea.
Primele diferențe păreau mici, mai ales când încercam să i le povestesc lui Petru. Pentru Vlad apăreau clătite calde după școală. Ioanei i se spunea că mai era ciorbă în frigider. Vlad putea să se uite la televizor în sufragerie. Când venea și ea, doamna Ileana își amintea că are nevoie de liniște.
— Nu totul trebuie împărțit la milimetru, spunea Petru. Nu căuta motive.
Eu nu căutam motive. Le găseam în ghiozdanul Ioanei, unde pachețelul se întorcea neatins, și în felul în care se oprea din vorbit când auzea cheia soacrei mele în ușă.
Într-o vineri, fata mi-a cerut cinci lei.
— Pentru ce?
A strâns tivul bluzei între degete.
— Am spart o cană. Doamna Ileana a zis că aici lucrurile costă și că nu sunt la mine acasă.
Nu mai spusese „bunica”.
Am coborât atunci la bucătărie. Soacra mea curăța mere la masă.
— Dacă Ioana sparge ceva, discutăm noi două. Nu îi ceri bani și nu îi spui că nu e acasă.
A pus cuțitul jos și m-a privit lung.
— Dar unde e, Maria? Ai act pe casă? Eu v-am primit. Un pic de recunoștință n-ar strica.
Seara, Petru m-a ascultat cu brațele încrucișate.
— O să vorbesc cu ea.
Era răspunsul lui pentru orice. O să vorbească. O să se rezolve. Să mai am răbdare. A doua zi îmi cumpăra covrigi calzi și mă întreba dacă nu puteam să avem un sfârșit de săptămână liniștit.
Încet, am început să mă îndoiesc de mine. Poate eram prea sensibilă. Poate, după tot ce trăisem, vedeam respingere peste tot. Am ajuns să-mi cântăresc fiecare frază, ca să nu par femeia care îl punea să aleagă între soție și mamă.
Între timp, Ioana învăța să nu deranjeze.
Înainte cânta când își făcea temele. Acum închidea ușa și scria în tăcere. Nu mai cobora să ceară apă după ora nouă. Într-o dimineață și-a vărsat laptele pe masă și a început să plângă atât de tare, încât m-am speriat.
— Nu e nimic, iubita mea. Uite, ștergem.
— Dar să nu-i spui, m-a rugat. Te rog, mami, să nu-i spui.
Tot atunci m-a sunat învățătoarea. Mi-a spus că Ioana era retrasă și că, la o compunere despre familie, desenase o casă cu patru oameni înăuntru și o fetiță lângă gard.
Am plâns în toaleta farmaciei, cu robinetul deschis, ca să nu mă audă colega mea, Sorina.
Ea m-a așteptat totuși lângă ușă.
— Ce se întâmplă acasă?
Pentru prima dată am povestit totul fără să adaug imediat o scuză pentru Petru. Fără „e obosit”, fără „mama lui a fost mereu autoritară”. Sorina m-a ascultat, apoi mi-a spus că sora ei avea o garsonieră goală. Nu era mare și nici proaspăt renovată, dar puteam sta acolo până mă lămuream ce aveam de făcut.
Am refuzat. Încă mă gândeam la rate, la mutat, la rușinea de a recunoaște că a doua mea încercare de a avea o familie se destrăma. Încă îl iubeam pe Petru și așteptam de la el o faptă care să-mi arate că nu mă înșelasem.
Duminica următoare a fost ziua doamnei Ileana. Am făcut salată de boeuf, am copt două tăvi de friptură și am cumpărat un tort. Ioana lucrase trei seri la o felicitare. Lipise flori uscate pe un carton și scrisese, cu litere rotunde: „Vă doresc să fiți sănătoasă și să vă bucurați de noi.”
Soacra mea a citit-o, a pus-o lângă farfurie și l-a chemat pe Vlad să-i dea cadoul. Era lănțișorul cu cruciuliță, rămas de la soțul ei. Vlad, care nu avea răbdare cu bijuteriile, i l-a arătat Ioanei. Așa începuse scena în care intrasem eu.
După ce Petru mi-a cerut să nu fac scandal, Vlad s-a ridicat de pe canapea.
— Eu i l-am dat, bunico. N-a făcut nimic.
— Tu să nu te bagi.
— Dar mereu o cerți numai pe ea.
M-am uitat la băiat. Îi tremura bărbia. La zece ani, spusese ceea ce tatăl lui evita de luni întregi.
Am luat-o pe Ioana de mână și am urcat în camera noastră. Am scos geamantanul de sub pat. Ea s-a așezat pe marginea saltelei și m-a urmărit cum împătuream hainele.
— Plecăm din cauza mea?
Am îngenuncheat în fața ei.
— Nu. Tu n-ai făcut nimic rău.
— Pot să-mi cer scuze. Și n-o să mai intru în sufragerie.
M-am oprit din împachetat. Copilul meu îmi oferea să se facă și mai mic, numai să nu ne piardă locul în casa aceea.
— Nu trebuie să-ți ceri scuze pentru că ai atins un lucru pe care ți l-a dat Vlad. Eu trebuia să opresc asta mai devreme. Îmi pare rău.
Petru a intrat când puneam caietele într-o sacoșă.
— Vorbești serios?
— Da. O sun pe Sorina și plecăm.
S-a așezat pe scaunul de lângă birou.
— Unde? Ai văzut cât sunt chiriile? Și ce facem cu noi?
— Nu știu încă tot ce facem cu noi. Știu ce fac în seara asta cu fata mea.
Mi-a spus că o să discute din nou cu mama lui. I-am propus să căutăm împreună o locuință, chiar una modestă, în care nimeni să nu-i poată spune Ioanei că era primită din milă.
— Nu pot s-o las singură pe mama, a răspuns. Știi că are tensiune.
— Putem veni la ea. Putem avea grijă de ea fără să locuim aici.
A tăcut. De jos se auzea televizorul, apoi vocea doamnei Ileana întrebând unde dispăruseră toți și cine avea de gând să strângă masa.
Petru s-a ridicat primul.
Când am coborât cu bagajele, soacra mea stătea în ușa bucătăriei.
— Pentru o vorbă aruncată la supărare destrami o căsnicie? Foarte bine. Să vedem cât reziști singură.
Am vrut să-i înșir toate serile, toate mesele, toate umilințele pe care le făcusem mici ca să putem rămâne. Dar Ioana mă ținea de haină, iar taxiul ajunsese.
Vlad a venit după noi până la poartă. I-a întins fetei o pungă cu creioanele pe care le țineau împreună pe birou.
— Să-mi scrii, bine?
Ioana l-a îmbrățișat. Atunci am plâns și eu. Nu plecam fără să pierdem nimic. Copiii aceia se îndrăgiseră sincer, iar eu nu știam cum aveam să le păstrez apropierea.
Garsoniera mirosea a detergent și a mobilă veche. Avea o canapea extensibilă, o masă șubredă și un frigider care pornea cu un huruit puternic. Sorina ne lăsase pâine, ouă și două prosoape curate.
În prima seară am mâncat omletă direct din tigaie, fiindcă nu găsisem încă farfuriile. Ioana a scăpat furculița pe jos. S-a uitat imediat la mine.
I-am dat alta.
Abia atunci a început să mănânce din nou.
N-a fost simplu după aceea. Am numărat banii până la salariu, am luat ture suplimentare și am rugat-o pe sora mea, Lăcrămioara, să stea uneori cu Ioana. Am mers cu fata la consilierul școlar, iar de câteva ori am vorbit și eu singură cu doamna de acolo. Aveam nevoie să înțeleg de ce așteptasem atât și cum să nu-i cer copilului să mă liniștească pe mine.
Petru a venit după o săptămână, cu flori și o pungă de dulciuri. Mi-a spus că mama lui se simțea jignită, dar că era dispusă să uite totul dacă ne întorceam.
Nu am primit asta drept împăcare.
Mai târziu a recunoscut că greșise. L-am ascultat. I-am spus că, dacă voia să încercăm să ne reparăm căsnicia, aveam nevoie de o locuință separată și de ajutorul unui consilier. Nu i-am promis că ne vom întoarce unul la altul. Nici el nu mi-a spus încă limpede ce avea să facă.
Vlad și Ioana se mai văd în parc, când îl aduce Petru. Aleargă, se ceartă pentru câte un joc și apoi uită. Mă bucur că n-am pierdut și asta.
Au trecut trei luni. Într-o seară, în timp ce spălam vasele, am auzit-o pe Ioana cântând din camera alăturată. Fals, tare, inventând jumătate dintre cuvinte. Am rămas cu mâinile în apă și am ascultat-o până la capăt.
Mai avem cutii nedesfăcute. Încă mă sperie facturile și uneori îmi lipsește omul care îmi aducea supă când eram bolnavă. Dar aseară Ioana mi-a cerut voie să lipească steluțe pe tavan, iar eu am început să caut scara.
Mă întreb și acum de ce am avut nevoie să-mi văd copilul rugându-se să nu mai intre într-o cameră ca să înțeleg că trebuia să plec.
Voi unde ați fi pus limita și ce i-ați fi cerut lui Petru ca să mai puteți avea încredere în el?