Am aflat din piață că voi deveni bunică. Fiul meu și soția lui păstraseră vestea numai pentru ei timp de cinci luni
— Să-ți trăiască nepoțelul, Elena! Ioana are deja burtică frumoasă.
Mi-a alunecat punga cu mere dintre degete. Doina s-a aplecat după ele, încă zâmbind, până când mi-a văzut fața.
— Nu știai?
Am dat din cap că da. O minciună mică, spusă ca să nu încep să plâng între taraba cu cartofi și cea cu brânză.
Acasă, am pus merele în chiuvetă și l-am sunat pe Andrei.
— De când așteptați un copil?
S-a auzit un sertar închizându-se. Apoi liniște.
— Mamă… voiam să-ți spunem.
— Când?
— Ioana e în luna a cincea.
M-am așezat fără să caut scaunul. Noroc că era în spatele meu.
Îl crescusem singură de la doisprezece ani. Tatăl lui murise pe șantier, iar eu rămăsesem cu o pensie de urmaș și un salariu de croitoreasă. Seara scurtam pantaloni la masa din bucătărie. Din banii aceia îi plătisem căminul la Brașov și un calculator cumpărat în rate.
Nu i-am cerut niciodată banii înapoi. Dar, fără să recunosc, așteptam să nu mă uite.
După nuntă, când s-au mutat în apartamentul lor, vizitele s-au rărit. La început era oboseala. Apoi renovarea. După aceea, nevoia lor de „liniște și independență”.
Când propuneam o duminică împreună, Andrei spunea că trebuie s-o întrebe pe Ioana. Răspunsul venea seara, prin mesaj: „Weekendul acesta nu putem.”
De Paște mâncasem singură. Le păstrasem două porții de friptură până marți.
Nici eu nu fusesem chiar fără greșeală. Odată intrasem cu cheia primită pentru urgențe și le lăsasem ciorbă în frigider. Strânsesem și niște rufe. Ioana venise acasă și mă găsise împăturindu-i hainele.
— Aici locuim noi, mi-a spus.
Atunci mă supărasem. Acum înțelegeam de ce o deranjase. Dar o cheie folosită prost putea să mă scoată cu totul din familie?
— Vreau să vorbim, i-am spus lui Andrei la telefon. Nu să mă primești fiindcă ți-e milă. Să vorbim.
Ne-am întâlnit sâmbătă, la ei. Am lăsat sacoșa cu mâncare acasă. Mi s-a părut un lucru mic și cumplit de greu.
Ioana stătea pe canapea, cu palma pe burtă. M-am uitat o clipă prea mult. Acolo era nepotul meu, iar eu nu știam nici măcar când urma să se nască.
— De ce nu mi-ați spus?
Andrei își răsucea verigheta.
— La început am vrut să așteptăm analizele, a răspuns ea. După aceea…
— După aceea ce?
— Mi-a fost teamă că o să începeți să veniți mereu. Cu sfaturi, cu lucruri. Că n-o să mai putem hotărî nimic singuri.
M-a durut mai ales că îmi vorbea atât de politicos.
— Puteai să-mi spui asta. Nu trebuia să aflu din piață.
— I-am zis lui Andrei să vorbească cu dumneavoastră.
El a ridicat capul.
— Și tu ai zis că e mai simplu să amânăm. De Crăciun tot tu ai spus să nu răspund, că iar ne cheamă.
Ioana și-a tras mâna de pe burtă.
— Acum eu sunt vinovată?
— Nu doar tu. Eu am tăcut. Îmi era mai ușor să-i scriu mamei două cuvinte decât să mă cert cu tine.
Pentru prima dată, nu m-am repezit să-l apăr.
— Andrei, eu am vorbit cu tine. Tu ești băiatul meu. Nu puteai să-mi spui că aveți nevoie de spațiu, dar că încă mă vreți în viața voastră?
A început să plângă în tăcere, uitându-se spre geam.
Ioana a rămas dreaptă pe canapea.
— Când îmi spuneați cât v-ați sacrificat, simțeam că trebuie să vă cer voie pentru orice.
Am vrut să protestez. Îi spusesem numai adevărul. Numai că adevărul meu ajunsese, poate, să apese pe umerii lor.
— N-am vrut să vă cumpăr viața cu ce-am făcut pentru el, am spus. Dar nici să fiu ținută la ușă nu pot.
N-am plecat împăcați. Am plecat obosiți, după ce stabiliserăm câteva lucruri: fără vizite neanunțate, fără mesaje trecute prin altcineva, fără dispariții de săptămâni întregi.
Cheia am pus-o pe masă.
Două săptămâni mai târziu, Andrei m-a sunat singur.
— Mamă, joi mergem la ecografie. Vrei să vii după, la o cafea? Să-ți arătăm poza.
Am spus da. Atât. După ce am închis, am plâns lângă aragaz, unde tocmai îmi fierbea o supă pentru o singură persoană.
Încă mă doare că am aflat ultima. Dar încerc să nu duc durerea aceea la fiecare întâlnire.
Oare putem învăța să ne facem loc unii altora fără ca cineva să rămână mereu pe dinafară?