Ani la rând mi-am întreținut mama și fratele, în timp ce fiica mea renunța la lucrurile de care avea nevoie. Apoi am aflat pentru ce făcuse mama un împrumut

— Ai bani să-i cumperi lui Radu mașină, dar mie mi-ai cerut ieri o sută de lei pentru medicamente?

Mama a întins mâna peste masa din bucătărie, încercând să-mi smulgă foaia. Am tras-o spre mine atât de repede, încât am răsturnat cana de ceai. Lichidul s-a prelins peste mușamaua tăiată într-un colț, iar eu am rămas cu ochii la rândul pe care scria rata lunară: șapte sute optzeci și șase de lei.

— Nu țipa, Ioana. Aud vecinii.

Din sufragerie, fratele meu a ridicat volumul televizorului.

În buzunar aveam patruzeci și doi de lei. Trebuiau să-mi ajungă până joi, când intra salariul. Acasă, fiica mea își lipea talpa ghetei cu un tub de adeziv pe care îl cumpărasem în loc de fructe.

Mă dusesem la mama să-i duc o oală cu ciorbă și să caut o rețetă compensată. Așa găsisem contractul, împăturit într-un plic, sub cutia cu medicamente. Cu o seară înainte, îmi spusese la telefon că nu mai avea bani nici de pâine. Eu îi trimisesem ultima sută din cont și mâncasem cu Mara cartofi fierți, spunându-i că îmi era poftă.

Nu era prima minciună pe care i-o spuneam copilului meu ca s-o feresc de sărăcia noastră. Era însă prima dată când înțelegeam cât din sărăcia aceea o întrețineam singură.

Aveam treizeci și opt de ani și lucram la facturare într-un depozit de materiale de construcții din Ploiești. După divorț, rămăsesem cu Mara, cu o chirie care crescuse de două ori în trei ani și cu un fost soț care trimitea pensia alimentară când își amintea. Îmi împărțeam salariul într-un caiet: chirie, întreținere, curent, mâncare, școală. La sfârșitul paginii scriam întotdeauna «mama».

Pentru mine nu exista rubrică.

Tata murise cu șapte ani înainte. În seara înmormântării, mama se așezase pe marginea patului și îmi prinsese încheietura.

— Tu ai fost mereu cea puternică. Să nu ne lași.

I-am promis. Nu m-am gândit să întreb ce însemna acel «ne» și nici cât avea să dureze promisiunea.

La început plătisem o factură la gaze. Apoi cumpărasem lemne pentru casa bunicilor, unde mama mergea vara. După aceea veniseră ochelarii, frigiderul stricat, analizele, restanțele lui Radu. Unele nevoi fuseseră adevărate și urgente. Tocmai de aceea nu mai știusem să le deosebesc de celelalte.

Radu avea treizeci și trei de ani. Lucra câteva luni, se certa cu șeful și pleca. La fiecare nou loc de muncă, mama îmi spunea că, de data asta, se așezase și el. La fiecare demisie, aflam că fusese umilit, păcălit ori pus la muncă prea grea.

Eu nu fusesem întrebată niciodată dacă la depozit era prea greu.

Când Mara făcuse pneumonie, o lăsasem două zile cu vecina mea, doamna Doina, fiindcă nu-mi mai permiteam să lipsesc. În aceleași zile, Radu stătea acasă pentru că nu-i plăceau schimburile de noapte. Mama îi făcea supă și mă suna să-mi spună că băiatul era abătut.

Privind acum în urmă, îmi amintesc lucruri pe care atunci le înghițeam fără să le mestec. O fotografie de la un grătar, după ce îi plătisem telefonul ca să poată fi sunat pentru angajare. O pereche de încălțări scumpe lângă ușa mamei, în săptămâna în care mie îmi intrase apa în pantofi. De fiecare dată găseam o explicație în locul lor.

Dar contractul din mâna mea nu mai lăsa loc de explicații.

— Douăzeci și șapte de mii de lei? am întrebat. Pentru o mașină?

Radu a apărut în prag, cu telecomanda în mână.

— E la mâna a doua. Ce faci așa? Parcă mi-a cumpărat palat.

— Cu ce plătește rata?

Mama și-a șters ceaiul de pe degete cu un prosop.

— Din pensie. Mai pune el. Mai ajuți și tu, până se pune pe picioare.

A spus-o liniștit, ca și cum hotărâsem împreună.

M-am uitat la fratele meu. Nu părea rușinat. Părea deranjat că îl țineam în picioare.

— Mara are nevoie de tratament la două măsele. Știi de când îl amân?

— Și noi ce vină avem? a întrebat el.

N-am răspuns imediat. Mi-am adunat lucrurile de pe masă și am pus contractul la loc în plic. Îmi tremurau mâinile atât de tare, încât am scăpat cheile.

— De luna viitoare nu mai trimit bani.

Mama a rămas cu prosopul strâns în pumn.

— Cum adică?

— Adică nu plătesc rata asta și nu vă mai acopăr cheltuielile ca să vă ajungă vouă pentru ea.

— Sunt mama ta, Ioana.

— Știu. De asta am făcut toate astea până acum.

— Și acum mă pedepsești pentru că încerc să-l ajut și pe el?

Atunci am simțit nevoia să mă așez. Eu crezusem ani întregi că ajutam doi oameni să nu se prăbușească. Mama vorbea de parcă banii mei fuseseră partea ei de buget, pe care avea dreptul s-o împartă mai departe.

Am plecat cu oala goală în sacoșă. Pe scară m-am oprit între etaje și am plâns fără zgomot, cu fruntea lipită de geamul rece. Mă așteptasem să mă simt eliberată după ce spuneam nu. Mă simțeam de parcă tocmai lăsasem pe cineva încuiat într-o casă care ardea.

Acasă, Mara era la masa din bucătărie, cu un formular de la școală în față. L-a băgat sub caiet când m-a văzut.

— Ce-i acolo?

— Nimic. O excursie.

Am rugat-o să mi-l dea. Costul era o sută șaptezeci de lei.

— De ce nu mi-ai spus?

A ridicat din umeri.

— Ai zis că bunica are nevoie de medicamente. Nu voiam să te mai încurc și eu.

M-am așezat lângă ea. Avea doisprezece ani și învățase deja să nu ceară înainte ca eu să apuc să refuz. Mi-am amintit toate dățile când o lăudasem că era înțelegătoare, cuminte, matură. Îi mulțumisem, de fapt, pentru că îmi făcea mai ușor să aleg pe altcineva.

— Tu nu mă încurci, i-am spus.

Mara s-a uitat la mine cu atenție, de parcă încerca să afle dacă vorbeam serios.

În seara aceea am deschis caietul și am adunat transferurile din ultimele douăsprezece luni. Opt mii șase sute de lei, fără cumpărăturile duse în sacoșe, fără facturile achitate direct, fără banii înmânați lui Radu pe scară, «să nu afle mama că iar n-am».

Am stat mult cu pixul deasupra sumei. Nu pentru că regretam fiecare leu. Mă durea că nu întrebasem niciodată ce rămânea în casa mea după ce îi dădeam.

Telefonul a început să sune a doua zi la șase și jumătate. Mama. Apoi Radu. La prânz m-a sunat mătușa Viorica.

— Am auzit că ai lăsat-o pe maică-ta fără niciun sprijin.

I-am povestit despre împrumut. A tăcut câteva secunde.

— Băieții se maturizează mai greu. Tu ai fost descurcăreață de mică.

— Mătușă, eu nu mai am din ce.

— Nu zic să dai mult. Cât poți.

Tocmai asta făcusem ani întregi: dădusem cât puteam, apoi mai luasem de undeva.

În aceeași după-amiază, Radu mi-a scris că banii mă schimbaseră. Am citit mesajul în autobuz, ținând pe genunchi o sacoșă cu cartofi, iaurt și pâine redusă la preț. M-a pufnit râsul, apoi am început să plâng. O femeie de lângă mine mi-a întins un șervețel fără să întrebe nimic.

Mama n-a mai vorbit cu mine unsprezece zile. Îi verificam totuși de câteva ori pe zi ultima conectare pe telefon. Îmi era teamă să nu pățească ceva și ultima noastră discuție să rămână aceea despre bani.

În a douăsprezecea zi m-a sunat plângând. Venise rata, întreținerea era neplătită, iar Radu nu adusese nimic acasă.

— Vrei să ajung de râsul blocului?

Aveam aplicația băncii deschisă înainte să-mi dau seama ce făceam. Știam exact câți bani erau în cont. Pusesem deoparte pentru prima ședință la dentist a Marei.

— Pot să vin sâmbătă, i-am spus. Ne uităm pe cheltuieli. Radu poate să vândă mașina dacă nu o poate întreține.

Mama s-a oprit din plâns.

— Cum să-i cer așa ceva? E singura lui bucurie.

Am privit ușa camerei fiicei mele.

— Eu îi cer Marei mereu să renunțe.

Mama mi-a închis.

Sâmbătă m-am dus totuși. Am luat pâine, lapte și medicamentele de pe rețetă, dar am păstrat restul banilor în cont. Radu era acolo. Când am spus că voiam să discutăm toți trei, a oftat și s-a lăsat pe spate în scaun.

— Ai venit să ne ții socoteala?

Am pus pe masă o copie a cheltuielilor mele lunare. Nu ca să-i conving că eram săracă. Voiam să pot vorbi fără să mă pierd iar în reproșurile lor.

— Nu mai trimit bani lunar. Dacă apare o urgență medicală, o discutăm și văd cu ce pot ajuta. Dar rata mașinii nu e urgență și nu e a mea.

— Pentru mine nu mai ești soră, a spus Radu.

Mi s-a strâns stomacul. Am avut impulsul să-l împac, să-i explic încă o dată, să-i promit o sumă mai mică. Mi-am ținut mâinile sub masă și am așteptat până am putut vorbi.

— Îmi pare rău că asta alegi să-mi spui.

Mama nu m-a apărat. Dar, înainte să plec, m-a urmat în hol.

— Tu chiar ai ajuns să numeri tot ce ai făcut pentru mine?

— Nu, mamă. Am ajuns să număr ce nu mai pot face pentru copilul meu.

În luna următoare am dus-o pe Mara la dentist. Am stat lângă ea și am ținut-o de mână, iar când am plătit nu m-am mai gândit ce justificare aveam să-i dau mamei dacă îmi cerea bani. Am achitat și excursia. Mara m-a întrebat de două ori dacă eram sigură.

Viața noastră nu s-a schimbat peste noapte. Tot urmăream ofertele, tot puneam o bluză înapoi pe raft dacă era prea scumpă. Uneori mă trezeam noaptea convinsă că făcusem ceva îngrozitor. Dar nu mai împrumutam bani de la colege în ultima săptămână din lună.

După aproape trei luni, Radu a vândut mașina. A pierdut bani la vânzare, iar diferența rămasă la credit a stârnit alte certuri. Mama mi-a spus de câteva ori că totul ar fi fost mai simplu dacă aveam puțină răbdare. Nu i-am răspuns că răbdarea mea durase șapte ani. Eram obosită să-mi susțin durerea cu dovezi.

Radu s-a angajat la un atelier. Nu știu cât va rămâne acolo și încerc să nu mai trăiesc cu grija următoarei lui demisii. Vorbim rar. Încă îmi lipsește fratele cu care împărțeam cireșele furate din curtea bunicilor, dar nu mai pot plăti ca să păstrez amintirea aceea între noi.

Mama vine uneori duminica la prânz. Într-o zi a adus o tavă cu plăcintă și a întrebat-o pe Mara cum fusese în excursie. A ascultat-o până la capăt. Eu am strâns farfuriile mai încet, ca să le las să vorbească.

Nu mi-a cerut iertare. Nici eu nu am reușit încă să-i spun tot ce m-a durut. Învățăm să stăm la aceeași masă fără ca la sfârșit să scot portofelul.

Îmi iubesc mama și fratele, dar nu mai vreau ca fiica mea să plătească pentru felul în care am înțeles eu iubirea. Dacă a spune «nu mai pot» mă face egoistă în ochii lor, cât timp ar fi trebuit să mă mai las pe mine și pe copilul meu la urmă ca să rămân o fiică bună?