„Nu sunt tatăl lui!” am strigat când mi-au adus copilul fostei iubite la ușă. Astăzi, numele meu apare pe cererea de adopție

— Nu sunt tatăl lui! am spus, prea tare, în hol.

Mama s-a uitat peste umărul meu. În prag, Rareș ținea un ghiozdan și o pungă cu papuci. Avea opt ani. Îmi auzise fiecare cuvânt.

— Știu, a zis. Mama a spus că stau numai până se face bine.

Alina era la terapie intensivă de două zile.

Ne despărțiserăm de un an și jumătate. Fuseserăm împreună aproape trei ani, dar locuiserăm separat. Îl luam uneori pe Rareș la plimbare, îi reparam bicicleta. Nu mă strigase niciodată „tata”. Avea deja unul, mort într-un accident când el era mic.

Când Alina ajunsese la spital, sora mea mă sunase prima. Ele rămăseseră prietene.

— Bunica lui abia se ridică din pat după accidentul vascular. Nu are cine să-l țină.

— Și eu am?

— Tu ai un apartament. Și copilul te cunoaște.

De parcă două camere și câteva ieșiri în parc te făceau părinte.

Lucram la un depozit de piese auto, cu ture schimbate și sâmbete suplimentare. Plăteam rata, întreținerea și un credit pentru dinți. Viața mea era obositoare, dar măcar știam unde mă așteaptă fiecare lucru.

În prima seară, Rareș a vărsat ceai pe facturile de pe masă. Am smucit cana.

— Nu poți să fii atent?

A înghețat cu mâinile în poală.

Mai târziu l-am găsit în baie, spălându-și singur șosetele.

— De ce faci asta?

— Să nu-ți fac treabă.

Am dat drumul la apă, deși curgea deja. Nu știam ce să-i spun.

Alina a murit joia următoare, după o complicație pe care medicul mi-a explicat-o de două ori. Eu auzeam doar că nu se mai întoarce.

Când i-am spus lui Rareș, s-a uitat la telefonul meu.

— Ai sunat tu? Poate au încurcat.

I-am repetat că îmi pare rău. A început să țipe că mint.

La înmormântare s-a ținut de mâneca mea. Mama mi-a șoptit lângă poarta cimitirului:

— Nu-l lăsa și tu.

M-am întors spre ea cu o furie de care mi-e rușine și acum.

— Nu-mi puneți mie viața în brațe și după aia să-mi spuneți că sunt rău dacă nu pot!

N-a răspuns. Nici nu trebuia să spună asta acolo.

Asistenta socială ne-a explicat că șederea lui la mine trebuia reglementată. Au urmat discuții cu protecția copilului, vizite acasă, acte. Bunica lui a spus plângând că și-ar lua nepotul, dar nu putea ajunge singură nici până la baie.

Eu întrebam cât durează o soluție temporară.

Doar atât mă interesa: temporar.

La muncă am întârziat de trei ori într-o săptămână. Învățătoarea mă suna fiindcă Rareș adormea pe bancă. Noaptea se trezea și verifica dacă eram în dormitor.

Într-o vineri, șeful mi-a tăiat orele suplimentare.

— Hotărăște-te ce poți duce, Sorine. Eu am nevoie de om aici.

Acasă, l-am găsit pe Rareș lângă frigiderul deschis.

— Iar ai lăsat ușa așa? Eu plătesc tot aici!

A închis-o încet.

— Pot să mănânc numai la școală, dacă vrei.

M-am așezat pe scaun, cu geaca pe mine. Nu de frigider eram supărat. De bani, de serviciu, de Alina că murise, de mine că uneori îmi doream apartamentul gol.

În seara aceea am găsit pe biroul lui o foaie: „La bunica nu pot. La tanti Doina nu e loc. La Sorin până găsește altundeva.”

Dedesubt își desenase ghiozdanul.

M-am dus în camera lui.

— Cine ți-a zis că îți caut altundeva?

S-a uitat la mine, nedumerit.

— Te-am auzit la telefon.

Nu puteam să spun că înțelesese greșit. Asta făceam.

— Am vorbit fără să mă gândesc cât te doare.

— Dacă sunt cuminte, pot să mai stau?

M-am așezat pe marginea patului.

— Nu trebuie să câștigi locul ăsta fiind cuminte.

A tras pătura spre el.

— Și dacă sparg ceva?

— Strângem.

N-am devenit alt om peste noapte. Încă mă enervam. Încă socoteam banii în magazin. Dar am cerut o tură fixă, iar surorii mele i-am spus că ajutorul înseamnă să-l ia marțea de la școală, nu să-mi țină predici.

Am început și consilierea. Amândoi.

Am depus cererea pentru tutelă. După luni de acte și verificări, instanța m-a numit tutore. Mai târziu, am mers la direcția de protecție a copilului să încep demersurile pentru adopție. Mi-au explicat etapele. Nu e o simplă semnătură și nu s-a încheiat încă.

Rareș știe. Ieri m-a întrebat dacă, după adopție, mai are voie să vorbească despre mama lui.

I-am pus fotografia Alinei pe noptieră.

Uneori mă întreb câte familii încep cu oameni pregătiți. A noastră a început când am încetat să-i mai țin ghiozdanul lângă ușă.