Copiii ne-au cerut să ne facem testamentele, ca să nu se certe pe moștenire. La notar, soțul meu a pus o întrebare care m-a durut mai tare decât toate actele
— Mamă, nu mai pune farfurii. Trebuie să hotărâm cui rămâne apartamentul și cui casa.
Am rămas cu polonicul deasupra castronului. Ciorba picura pe fața de masă, iar Radu împinsese deja coșul cu pâine ca să-și așeze telefonul între noi.
Pe ecran avea două anunțuri imobiliare. Un apartament asemănător cu al nostru și o casă din satul vecin.
— Ca să știm valorile, a spus. Să fie corect.
Soțul meu, Mircea, și-a scos ochelarii.
— Noi încă locuim în ele, măi băiete.
Aveam șaizeci și șapte de ani. Mircea, șaptezeci. Apartamentul îl plătiserăm în rate, cu schimburi de noapte și concedii în care zugrăveam. Casa de la țară fusese a părinților mei. Îi schimbaserăm acoperișul după ce vândusem mașina.
Niciuna nu ni se păruse vreodată avere. Erau locurile în care ne dureau genunchii, fierbeam zacuscă și așteptam să vină copiii.
Ioana, fata noastră, a rupt o bucățică de pâine.
— Nu vă cere nimeni să plecați. Vrem testamente. Acum, cât sunteți bine. Să nu avem certuri la succesiune.
Am pus polonicul jos.
— Dar acum vă certați?
Niciunul n-a răspuns.
Abia atunci am înțeles că vorbiseră înainte. Poate de mai multe ori. Despre camerele noastre, despre curtea mea cu bujori, despre banii din depozit. Fără noi.
Radu voia apartamentul. Stătea cu chirie și spunea că nu mai putea arunca bani lunar. Ioana voia casa, dar cerea și o parte din economii, fiindcă la țară proprietățile se vindeau greu.
— Eu nu vreau să ies fraiera, a zis ea.
Mircea a împins scaunul atât de brusc, încât s-a lovit de calorifer.
— Și noi ce suntem în socoteala asta?
A plecat în balcon. Prin ușa închisă îl vedeam frecându-și fruntea cu dosul palmei.
Am încercat să le spun că aveam de plătit o intervenție la ochi și că centrala făcea zgomote. Radu m-a întrerupt:
— Tocmai de-aia trebuie ordine. Nimeni nu vă ia banii de cheltuială.
Banii de cheltuială. De parcă primiserăm voie să ne cumpărăm medicamente din salariile muncite de noi.
După ce au plecat, am strâns patru farfurii aproape pline.
— Poate am crescut noi niște oameni prea speriați, am spus.
Mircea nu s-a întors dinspre geam.
— Sau prea siguri că noi nu ne supărăm niciodată.
În săptămânile următoare, Radu suna seara să întrebe dacă găsiserăm notar. Ioana trimitea mesaje cu lista actelor necesare. Cartea funciară, actele de proprietate, buletinele.
Niciunul nu m-a întrebat când aveam programarea la ochi.
Într-o joi, Ioana a venit singură. Avea cearcăne și marginea unghiei de la degetul mare roasă până la sânge.
— Radu zice că voi oricum mi-ați dat mai mult mie.
La nunta ei vânduserăm o bucată de teren. Lui Radu îi achitaserăm un credit rămas după divorț. Nu ținuserăm socoteala. Se pare că ei o ținuseră.
— Avem restanțe, mamă, a șoptit. Lui Sorin i-au redus orele. Mi-e frică.
Am vrut s-o iau în brațe. M-am și ridicat, dar ea mi-a întins dosarul.
— Măcar asta să fie lămurită.
M-am așezat la loc. Uite, asta m-a rupt.
Am acceptat notarul într-o dimineață în care Mircea își număra pastilele pe masa din bucătărie.
— Să terminăm, a zis. Poate se liniștesc.
La birou mirosea a hârtie caldă. Notara ne-a explicat că fiecare face propriul testament, pentru partea sa, că actele pot fi revocate și că trebuie respectate drepturile moștenitorilor rezervatari.
— Nu transferați proprietățile acum, a precizat, privindu-ne pe rând. Și nu sunteți obligați să semnați.
Am spus că înțelegem. Radu și Ioana așteptau pe hol.
Înainte să semneze, Mircea a lăsat pixul jos.
— Dacă peste un an avem nevoie să vindem apartamentul pentru îngrijire, putem?
— Bineînțeles. Bunurile rămân ale dumneavoastră.
A încuviințat încet. Eu am plâns fără zgomot, ștergându-mă cu un șervețel scos din mânecă.
Am semnat amândoi.
Pe hol, Radu a răsuflat ușurat.
— Gata. Acum nu mai există motive de ceartă.
Ioana m-a sărutat pe obraz. Mirosea a parfumul pe care i-l cumpărasem de ziua ei.
Acasă, Mircea a pus copiile în sertarul cu garanția frigiderului. Apoi a întins fața de masă pentru două persoane.
Telefonul a sunat abia duminică. Radu voia să știe unde păstrăm actele originale. I-am spus. După aceea, am așteptat câteva secunde, poate mă întreba și cum mă simt.
Încă îi chem la masă. Dar mă întreb dacă am păstrat pacea în familie sau doar am învățat să ne înghițim supărarea.