Mama m-a lăsat la bunica și s-a întors după 24 de ani, cu o sacoșă în mână: „Alina, n-am unde să dorm”
— Să nu-mi spui „fata mea”. N-ai voie să-mi spui așa.
Mama a rămas pe palier, cu o sacoșă de rafie lipită de picior. Din mâneca hainei îi ieșea o vânătaie gălbuie. Eu țineam ușa întredeschisă, iar în spatele meu fierbea laptele pentru Mara.
— Alina, n-am unde să dorm.
Trecuseră douăzeci și patru de ani de când o așteptam să se întoarcă. Acum voiam să plece.
Aveam opt ani când mă lăsase la bunica, într-un sat de lângă Buzău. Îmi pusese două rochițe într-o pungă și-mi promisese că vine duminică.
— Să fii cuminte. Sorin e nervos acum, dar îi trece.
Sorin era bărbatul cu care se măritase după moartea tatei. Nu suporta jucăriile mele pe covor, felul în care mestecam, faptul că semănam cu altcineva. Odată m-a apucat de ceafă fiindcă vărsasem ciorbă. Mama ștersese masa fără să ridice ochii.
Duminica aceea am stat îmbrăcată lângă poartă până s-a întunecat.
Au mai fost câteva telefoane, apoi tot mai rare. La paisprezece ani, am sunat-o eu. Aveam nevoie de acordul ei pentru o excursie.
— Nu mai suna seara, mi-a șoptit. Îl superi.
Bunica m-a găsit cu receptorul în mână. Nu m-a întrebat nimic. Mi-a pus în față o farfurie cu cartofi prăjiți, deși trebuia să-i ajungă uleiul până la pensie.
Ea m-a crescut. Ea a venit la ședințe, cu basmaua bună în geantă. La înmormântarea ei, mama a trimis trei sute de lei printr-o vecină. N-a venit.
Acum stătea la ușa garsonierei mele din Ploiești.
— De unde ai adresa?
— De la tanti Rodica.
— Sigur. Toată lumea știe unde sunt când are nevoie de ceva.
S-a uitat în jos. Avea pantofii uzi.
Din bucătărie a apărut Mara, în pijamale.
— Mami, cine e doamna?
Mi s-a strâns stomacul. Fiica mea avea șapte ani. Aproape vârsta la care eu învățasem să nu mai întreb când vine mama.
— E mama mea.
Mara s-a uitat când la mine, când la ea.
— Și de ce n-o lași înăuntru?
Am închis ochii o clipă.
— Intră. Doar în seara asta.
Am întins canapeaua după ce a adormit Mara. Mama ținea sacoșa în poală. Înăuntru avea medicamente, o cămașă și niște acte îndoite.
Sorin o dăduse afară cu trei zile înainte. Casa era moștenirea lui, îi spusese că acolo nu avea nimic. Dormise o noapte în autogară și două la o fostă colegă.
— M-a lovit și înainte, a spus.
— Știu. Eram acolo.
A început să plângă. M-am enervat atât de tare, că am lăsat cana pe masă cu zgomot.
— Nu pot să te consolez eu pentru ce mi-ai făcut tu mie.
— Mi-a fost frică de el.
— Și mie! Eu aveam opt ani!
S-a tras înapoi. M-am oprit și m-am așezat, cu mâinile sub coapse, să nu mai tremure.
— De ce n-ai venit măcar când a murit bunica?
A șters o pată de apă de pe mușama.
— Mi-a fost rușine să dau ochii cu tine.
— Mie mi-a fost rușine ani întregi să spun că mama trăiește, dar nu vine.
În dimineața următoare i-am făcut ceai și am sunat la asistență socială. Am mers împreună la medic. Când a întrebat-o cine o lovise, mama s-a uitat întâi la mine.
— Spune adevărul, i-am zis. Nu mai trebuie să-l aperi.
A rămas două săptămâni. Atât puteam duce. Aveam rate, ture la magazin și un copil care trebuia să se simtă în siguranță acasă. I-am spus că nu poate veni și pleca după cum vrea și că nu-i promite nimic Marei fără să mă întrebe.
Când i-am găsit un loc într-un centru pentru femei, o mătușă m-a sunat revoltată:
— Cum s-o trimiți acolo? E mama ta!
— Știu. Asta mă doare.
Au trecut șase luni. Ne vedem sâmbăta, într-o cofetărie de cartier. Uneori vorbim despre analize sau despre școala Marei. Alteori îi pun câte o întrebare grea. Acum nu mai caută scuze de fiecare dată.
Săptămâna trecută mi-a adus o fotografie cu bunica, găsită între actele vechi. Am plâns amândouă, fără să ne îmbrățișăm.
Încă nu pot să-i spun „mamă” fără să ezit. Dar când a plecat, am rugat-o să mă sune când ajunge.
Nu știu dacă asta înseamnă că încep s-o iert. Pot doar să-i fac puțin loc în viața mea, fără să-i cer fetiței care am fost să uite.