Am găzduit masa de Ajun ca să-mi odihnesc soacra. Când mi-a mutat sarmalele de pe masă, n-am mai putut să tac

— Pune-le în bucătărie, Elena. Nu putem servi musafirii cu sarmalele astea desfăcute.

Soacra mea ridicase deja platoul. I l-am luat din mâini atât de brusc, încât sosul mi-a sărit pe bluza cumpărată la reducere special pentru seara aceea.

— Atunci nu le mâncați.

Radu a rămas cu farfuria întinsă. Fetița noastră, Ana, a lăsat furculița jos. În sufragerie se auzea numai frigiderul vechi, pornit parcă anume în liniștea aia.

Eu propusesem să facem Ajunul la noi. Soacra mea, Ileana, găzduise familia aproape treizeci de ani. O dureau genunchii și tot ea frământa, toca, spăla, apoi ne conducea la ușă cu pachete.

— Anul ăsta stați jos și vă bucurați, îi spusesem la telefon.

Mi se păruse un dar frumos. Nu înțelesesem că odată cu masa luam asupra mea și un examen.

Cu patru zile înainte, începuseră telefoanele.

Varza să nu fie prea acră. În salata de boeuf să nu pun mazăre. Cozonacul să aibă nucă multă, dar nu cacao, fiindcă fratelui lui Radu nu-i place.

Aveam ture prelungite la magazin, o rată și o măsea pe care o tot amânam. Când am văzut bonul de cumpărături, am renunțat la programarea la dentist.

Radu promisese că mă ajută.

Pe douăzeci și trei decembrie venise târziu de la serviciu, apoi coborâse după brad. În dimineața de Ajun plecase să-și aducă mama și se întorsese după trei ore. Mai trecuseră pe la cimitir.

Nu m-am supărat pentru asta. M-am supărat când a intrat vesel și a întrebat:

— Mai ai mult? Că mor de foame.

Eu nu mâncasem de dimineață.

Ileana își scosese paltonul și venise direct la aragaz.

— Ai pus apă cam multă.

Apoi îndreptase fața de masă, mutase paharele și mă întrebase dacă nu aveam șervețele din pânză. Ale mele, cu brăduți, erau din hârtie.

Am înghițit. O dată, de două ori. Când a spus că răciturile n-o să se închege, m-am dus în baie și am stat un minut cu palmele pe chiuvetă.

„Nu strica seara”, mi-am zis.

Dar la sarmale n-am mai putut.

— Elena, a spus Radu încet, mama doar încearcă să…

— Să ce? Să mă ajute? Unde era ajutorul când spălam oalele la unu noaptea?

— Puteai să mă trezești.

Am râs scurt. Mi-era și rușine, și ciudă.

— Trebuie să te trezesc ca să vezi că și tu locuiești aici?

Ileana și-a strâns șervetul în poală.

— Dacă știam că vă încurc, rămâneam acasă.

Altădată m-aș fi grăbit s-o liniștesc. Atunci am pus platoul jos și m-am așezat.

— Nu mă încurcați. Mă doare că nimic nu e bine. De opt ani gustul bun e gustul dumneavoastră. Casa curată e casa dumneavoastră. Eu tot încerc și tot mai lipsește ceva.

Ana s-a uitat la bunica ei.

— Mami a refăcut cozonacul. Primul s-a ars când mă ajuta pe mine să fac steaua.

Ileana a privit spre pervaz, unde stătea steaua strâmbă, lipită cu bandă adezivă.

N-a zis nimic o vreme.

— De când nu mai e socrul tău, a început ea, de sărbători mă apucă o frică… Dacă nu le fac pe toate cum erau, parcă se mai pierde ceva.

Își freca degetul pe locul verighetei. O scosese de curând, fiindcă i se umflau mâinile.

Mi s-a muiat supărarea, dar nu de tot.

— Înțeleg. Numai că eu nu pot să țin locul a tot ce ați pierdut. Pot să vă primesc la masă. Atât pot azi.

Radu s-a așezat lângă mine.

— Eu am zis că facem noi și te-am lăsat pe tine. Asta am făcut.

Nu l-am luat în brațe. Nu eram încă acolo.

— Data viitoare nu-mi spune doar că ajuți. Ia ceva de la început până la sfârșit.

Am stabilit, cam poticnit, chiar acolo: el urma să facă lista, cumpărăturile și vasele. Eu găteam două feluri, nu șase. Cine voia un preparat anume îl aducea.

— Și eu? a întrebat Ileana.

— Alegeți ce vă face plăcere. Dar fără verificat oalele.

A strâns buzele, apoi a încuviințat.

Sarmalele au rămas pe masă. Unele erau desfăcute. Le-am mâncat așa.

La plecare, Ileana mi-a spus că salata fusese bună. Fără „dar”. Eu i-am pus cozonac pentru dimineață.

Încă mă întreb de ce a trebuit să ridic vocea ca să fiu auzită. La voi cum se împarte munca de sărbători, înainte să se împartă mâncarea?