Soțul meu repara totul în casa vecinei, în timp ce familia noastră se destrăma. Când am verificat contul comun, n-am mai putut să tac

— Pentru Elena ai bani de baterie nouă, dar pentru excursia fetei nu?

Am trântit bonul pe masa din bucătărie. Mihai a rămas cu geaca pe el, ținând o pungă cu dibluri. Din baie se auzea picurând robinetul pe care îl rugam să-l repare de trei săptămâni.

— Nu începe iar, Irina. Sunt obosit.

Atunci am început să tremur. Nu să țip. Tremuram și nu puteam să opresc asta.

Aveam șaptesprezece ani de căsnicie, doi copii și un credit care urma să se termine când Daria împlinea douăzeci și patru de ani. Eu lucram la o farmacie, el era maistru într-o fabrică de componente auto. Nu trăiam rău, dacă eram atenți. În ultimele luni, însă, numai eu mai păream atentă.

Știam cât costa fiecare caiet, când trebuia plătită întreținerea și câte zile mai puteam amâna dentistul lui Vlad. Mihai nu mai știa nici în ce zi avea fata pregătire la matematică.

În schimb, știa exact ce balamale îi trebuiau vecinei de la doi.

Elena rămăsese singură după divorț. La început, chiar eu îl rugasem să-i urce mașina de spălat. Pe urmă veniseră rafturile, ușa balconului, prizele. Aproape în fiecare seară apărea ceva.

— Cobor zece minute, spunea.

Se întorcea după două ore. Uneori mirosea a cafea, în timp ce eu mâncam rece lângă caietele copiilor.

Când îl întrebam ceva, răspundea fără să ridice ochii din telefon. O auzeam pe Elena râzând pe casa scării și mă uram pentru că ascultam.

Într-o joi, cardul mi-a fost refuzat la supermarket. Aveam lapte, cartofi și detergent pe bandă. Am lăsat detergentul și am plătit din banii puși separat pentru o consultație.

Acasă am deschis aplicația băncii. Din contul comun lipseau aproape patru mii de lei. Retrageri mici, cumpărături de la magazine de materiale, toate adunate în șase săptămâni.

Bonul pentru bateria Elenei l-am găsit în buzunarul gecii lui, când căutam cardul de sănătate al băiatului.

— I-ai dat bani? l-am întrebat în seara aceea.

— Am luat câteva lucruri. Mi-i dă înapoi.

— Când? Înainte sau după ce ne sună administratorul?

A pus punga jos.

— Tu numai despre bani mai vorbești.

Mi s-a făcut atât de rușine, de parcă eram eu zgârcita. După aceea m-am înfuriat.

— Cineva trebuie să vorbească! Daria crede că nu merge în excursie fiindcă n-avem. Avem, Mihai. Numai că tu îi cheltuiești în altă casă.

Ușa dormitorului copiilor s-a întredeschis. Daria a întrebat încet dacă ne despărțim.

Mihai s-a uitat spre ea și, pentru prima dată în seara aceea, n-a mai avut răspuns.

Am liniștit-o cum am putut. După ce copiii au adormit, ne-am așezat iar la masă.

— E ceva între voi?

— Nu m-am culcat cu ea.

— Nu asta te-am întrebat.

Și-a frecat palmele. Avea o tăietură mică la deget, probabil de la vreuna dintre reparații.

Mi-a spus că la fabrică se schimbaseră șefii, că lucra suplimentar și tot era certat. La patruzeci și șase de ani se temea că va fi înlocuit. Nu-mi spusese nimic.

— Acolo repar ceva și cineva se bucură. Elena îmi spune că nu știe ce s-ar face fără mine. Aici… aici văd numai ce n-am făcut.

Am plâns atunci. De oboseală, cred.

— Pentru că aici chiar au rămas nefăcute. Și le-am făcut eu. Crezi că mie îmi spune cineva bravo când spăl uniformele la unsprezece noaptea?

A tăcut mult.

— Am fost un laș, a zis. Mi-a fost mai ușor să cobor.

Nu l-am iertat în noaptea aceea. Nici n-am hotărât că totul se terminase.

A doua zi am pus cheltuielile pe hârtie. Mihai a vorbit cu Elena despre bani. Mi-a spus apoi că îi propusese să schimbe singură bateria, dar el insistase să cumpere tot. Asta m-a durut altfel.

Am convenit să discutăm orice cheltuială mai mare din contul comun. El a preluat drumurile la școală și programările copiilor. Am găsit și un psiholog la care mergem de două ori pe lună.

Nu merge drept. Uneori verific contul prea des. Alteori el se apără înainte să termin întrebarea.

Săptămâna trecută, Vlad și-a făcut temele cu el. Eu am băut un ceai cald, până la capăt.

Încerc să-i mai fac loc lângă mine, dar încă mă doare cât de singură am fost cu el în casă.

Oare încrederea se întoarce din lucruri mici sau doar învățăm, încet, să nu ne mai fie frică?