Soacra mea a scăpat o vorbă despre nepotul ei. Așa am aflat că soțul meu devenise tată în timp ce eu făceam tratamente ca să avem un copil
— Nu mai plânge pentru fiecare analiză, Elena. Uite, Radu are deja un băiețel sănătos și tot nu e mulțumit de nimic.
Soacra mea a rămas cu lingurița deasupra ceștii. Eu țineam în mână rezultatul ultimei proceduri nereușite. Pentru câteva secunde, am auzit numai frigiderul.
— Ce băiețel?
A lăsat lingurița jos atât de încet, de parcă zgomotul ar fi putut agrava ceva.
— Am vorbit prost. Întreabă-l pe el.
Aveam treizeci și opt de ani, două credite mici și un sertar plin cu rețete, facturi și fotografii de la ecografii în care nu apăruse niciodată ce așteptam. De șase ani încercam să avem un copil.
Ne căsătoriserăm într-o sâmbătă ploioasă, la Ploiești. Radu îmi promisese atunci că orice ar veni, ducem împreună. Îl crezusem inclusiv când mă înțepam singură în burtă, seara, iar el îmi ținea un cub de gheață învelit într-un prosop.
L-am sunat din bucătăria mamei lui.
— Ai un copil?
N-a întrebat cine mi-a spus. Asta m-a durut înaintea răspunsului.
— Vin acum. Te rog să nu pleci.
Am plecat. Acasă am scos extrasele de cont pe masa din sufragerie. Nu știam ce caut. Aveam nevoie să fac ceva cu mâinile.
A venit după o oră, cu geaca descheiată.
— Îl cheamă Matei. Are trei ani.
Trei ani. Am deschis calendarul din telefon și am început să număr, deși știam deja.
— Când eu făceam injecțiile pentru a doua procedură?
Radu s-a așezat fără să-și scoată pantofii.
— Da.
Mama copilului era Ioana, o fostă colegă. Relația durase câteva luni. Așa spunea el. Se terminase înainte să afle de sarcină. Tot așa spunea el.
— Și când ai aflat, m-ai lăsat să mai fac încă două proceduri?
— Speram să avem și noi copilul nostru.
— Tu aveai deja unul, Radu.
Atunci a început să plângă. Eu nu puteam. Mă uitam la o pată de noroi lăsată de pantoful lui pe covor.
Am aflat că banii pentru „rata mașinii lui Sorin”, fratele său, mergeau de fapt la copil. Sorin știa. Soacra mea știa. Eu aduceam prăjituri de sărbători și mă scuzam când ieșeam la baie să plâng după întrebarea: „Voi când faceți unul?”
A doua zi, soacra mea m-a sunat.
— N-am vrut să-ți distrug casa.
— Dar m-ați lăsat să trăiesc într-o minciună.
— Copilul n-are nicio vină.
— Știu. De ce îmi spuneți mie asta?
Radu s-a mutat la fratele lui. Trei săptămâni am mers la serviciu, am verificat facturi și am răspuns politicos colegelor. Seara mâncam pâine cu brânză deasupra chiuvetei. Nu suportam masa pusă pentru unul.
Într-o duminică, mi-a scris Ioana. Nu mi-a cerut să-l iert. Mi-a spus că, la început, Radu pretinsese că suntem despărțiți. Când aflase adevărul, era deja însărcinată.
Nu știu cât am crezut-o. Dar nici nu mai aveam putere să judec fiecare cuvânt.
Întâlnirea cu Matei am cerut-o eu. Voiam să nu mai fie doar o fotografie ascunsă în telefonul soțului meu.
Au venit într-o sâmbătă. Băiatul ținea o mașinuță galbenă și avea sprâncenele lui Radu. Mi s-a strâns stomacul.
— Tu stai cu tata aici?
— Da, am spus. Am stat.
Radu a coborât privirea.
Matei a împins mașinuța pe covor, apoi mi-a întins-o. M-am așezat lângă el. Nu m-a vindecat întâlnirea aceea. Am zâmbit copilului și, după ce au plecat, am plâns până m-a durut capul.
Luni am mers la o avocată. Miercuri, la psiholog. Radu a acceptat să-mi arate toate conturile și să mergem la consiliere. Pentru prima dată, nu mi-a mai cerut să uit „pentru binele familiei”.
Încă nu am depus actele. Dar nici nu l-am primit înapoi. Plătesc în continuare partea mea din împrumutul pentru tratamente și învăț să spun ce vreau fără să mă scuz.
I-am spus limpede că, dacă divorțăm, poate rămâne un tată prezent. Nu eu trebuie să-i țin relația cu băiatul în picioare.
Uneori îmi lipsește atât de tare, încât pun mâna pe telefon. Alteori îmi amintesc cum îmi ținea gheața pe vânătăi și mă întreb dacă în seara aceea fusese și la ei.
Pot să-l iert fără să mă întorc la el? Încă încerc să-mi dau voie să răspund sincer.