La nunta mea de aur, i-am cerut nurorii să-și lase fetița acasă, ca să nu ne strice petrecerea. Am rămas cu pozele perfecte și trei scaune goale

— Pe Ilinca s-o lăsați acasă, i-am spus nurorii mele, în timp ce ea îi încheia fetiței fermoarul la geacă. Nu vreau plânsete, suc vărsat și alergătură printre mese. O singură seară vă cer să iasă totul cum trebuie.

Irina a rămas aplecată, cu mâna pe fermoar. Nepoata mea, care avea cinci ani și ținea sub braț o mapă galbenă, s-a uitat când la mine, când la mama ei.

— Dar eu am învățat poezia pentru bunicul, a spus.

Am auzit-o. Asta mă apasă și acum: nu pot spune că n-am auzit-o.

— O să i-o spui altădată, mamă. La restaurant sunt oameni mulți și te plictisești.

Irina s-a ridicat încet.

— Ileana, vorbim mâine. Nu de față cu ea.

M-a deranjat că-mi spusese pe nume, deși eu o rugasem, cu doisprezece ani înainte, să nu-mi spună „mamă”. Mi se păruse atunci o familiaritate nemeritată. În seara aceea, însă, mi-aș fi dorit s-o aud spunându-mi așa.

Mai erau șase zile până la nunta noastră de aur. Cincizeci de ani de când mă măritasem cu Dumitru, într-o rochie cusută de o mătușă, la o nuntă unde se terminase carnea înainte să fie serviți toți invitații. Mama plânsese în cămară, iar o verișoară povestise întâmplarea ani întregi, cu o plăcere pe care n-am uitat-o.

De data asta nu avea să lipsească nimic.

Rezervasem salonul mic al unui restaurant de la marginea Ploieștiului. Aveam patruzeci și șase de invitați, huse crem pe scaune, aranjamente cu trandafiri și un tort pe care urma să scrie cu auriu: „O viață împreună”. Schimbasem meniul de trei ori. Îmi strâmtasem rochia. Îl trimisesem pe Dumitru să-și cumpere pantofi, deși cei vechi erau, după vorba lui, „încă buni să ne îngroape pe amândoi”.

Cheltuiam aproape toate economiile puse deoparte în ultimii doi ani. Dumitru ar fi vrut o masă în curte, cu familia și câțiva vecini. Eu nu acceptasem.

— Cincizeci de ani nu se fac de două ori, îi repetam.

Adevărul era că voiam să mă vadă lumea. Să vadă că ne-am ținut căsnicia, că avem un băiat realizat, că n-am muncit degeaba.

Ilinca era un copil vioi. Vorbea tare când se bucura și punea întrebări fără să aștepte să termine adulții. Cu două luni înainte, la ziua mea, răsturnase un pahar de vișinată pe fața de masă brodată de mama. O certasem atât de aspru, încât se ascunsese după Irina și refuzase să mai mănânce tort.

De atunci, când venea la noi, întreba înainte să atingă ceva.

Eu numisem asta educație.

A doua zi după discuția cu Irina, Radu a venit singur. L-am auzit descălțându-se pe hol, apoi a apărut în bucătărie cu geaca încă pe el.

— E adevărat că nu vrei s-o aducem pe Ilinca?

— Nu începe și tu. Am spus doar că pentru ea ar fi mai bine să stea cu cineva.

— Cu cine, mamă? Părinții Irinei sunt la țară, iar pe bona de la grădiniță nici n-o cunoaște bine.

— Găsiți voi o soluție. Sunteți oameni descurcăreți.

A tras scaunul, dar nu s-a așezat.

— Soluția e să venim cu copilul nostru.

Am pus capacul pe oala de ciorbă mai tare decât trebuia.

— Măcar la aniversarea mea pot să hotărăsc și eu ceva?

— Hotărăști meniul, florile, muzica. Nu hotărăști dacă fiica mea face sau nu parte din familie.

Mi s-au încălzit obrajii.

— Asta ai înțeles tu? Că nu-mi iubesc nepoata?

— Înțeleg că o vrei numai când e cuminte, pieptănată și spune ce trebuie.

M-am uitat spre ușă, să văd dacă ne auzea Dumitru din sufragerie. Radu a observat și a zâmbit amar.

— Exact asta faci mereu. Te uiți să nu ne audă cineva.

— Pentru că nu-mi place să-mi spăl rufele în public!

— Dar în casă când le-am spălat, mamă?

Nu ridicase vocea. Aproape că mi-aș fi dorit s-o facă, să am de ce să-l cert.

Mi-a amintit de ziua în care picase prima dată la facultate. Avea optsprezece ani, venise acasă alb la față, iar eu îi spusesem să nu afle vecinii până la sesiunea din toamnă. Mi-a amintit de o serbare la care plânsese fiindcă uitase versurile și eu îl trăsesem de braț în spatele scenei, șoptindu-i să nu se mai facă de râs.

— Și când am rămas fără serviciu, acum patru ani, știi ce m-ai întrebat prima dată?

Știam. Dar am tăcut.

— Dacă apucaseră să afle rudele.

— Eram speriată pentru tine.

— Poate. Numai că eu n-am simțit asta. Am simțit că trebuie să te protejez de necazul meu, ca să nu-ți stric imaginea despre noi.

M-am așezat, fiindcă mă lăsaseră genunchii.

Eu lucrasem treizeci și șapte de ani la confecții. Îi plătisem meditațiile cosând noaptea fuste și scurtând pantaloni pentru femeile din bloc. Purtasem același palton șapte ierni ca să-i cumpăr lui o geacă bună. Cum putea să stea în fața mea și să vorbească de parcă nu primise nimic?

I-am spus toate acestea, pe nerăsuflate.

Radu m-a lăsat să termin.

— Știu cât ai muncit. Nu ți-am spus niciodată că n-ai făcut sacrificii. Dar și când îmi era greu aveam nevoie să fii de partea mea, nu să-mi explici cum se vede din afară.

A plecat fără să bea cafeaua pe care i-o turnasem.

În seara aceea, Dumitru m-a găsit mutând invitații pe schema meselor.

— Lasă copilul să vină, mi-a spus.

— Acum și tu ești împotriva mea?

S-a așezat vizavi și și-a frecat fruntea.

— Nu sunt împotriva ta. Vreau să stau la masă cu nepoata mea.

— Tu nu vezi cât mă zbat?

— Ba văd. Dar nu ți-a cerut nimeni să faci toate astea.

M-a durut mai tare decât dacă m-ar fi jignit. Toată viața crezusem că țin familia dreaptă prin grija mea neobosită. El îmi spunea că o parte din truda aceea nu fusese cerută.

N-am mai vorbit până dimineață.

Cu două zile înaintea petrecerii, i-am trimis Irinei un mesaj: „Vă așteptăm sâmbătă la șase. Sper să nu mai facem o problemă dintr-o rugăminte.”

Mi-a răspuns după câteva ore: „Venim toți trei, dacă suntem bineveniți toți trei.”

Am citit mesajul de atâtea ori, încât îi știam fiecare virgulă. N-am răspuns. Mi-am spus că tăcerea mea înseamnă acceptare, dar undeva, în mine, încă speram să cedeze ei.

Sâmbătă, salonul arăta exact cum îmi imaginasem. Paharele străluceau, florile erau proaspete, iar ospătarii așezaseră șervețelele în evantai. Sora mea, Rodica, m-a sărutat pe obraz și mi-a spus că arăt cu zece ani mai tânără.

Pentru câteva minute am fost fericită.

Apoi au intrat Radu, Irina și Ilinca.

Nepoata mea purta o rochiță albastră și niște pantofi cu cataramă. Ținea mapa galbenă lipită de piept. Când l-a văzut pe Dumitru, a alergat la el.

— Bunicule, am adus ceva!

Dumitru s-a aplecat s-o ia în brațe, iar eu am văzut imediat cum i se șifonează sacoul.

Acesta a fost primul meu gând. Nu bucuria lor. Sacoul.

Irina s-a apropiat de mine.

— La mulți ani. Sunteți frumoși amândoi.

I-am mulțumit și m-am uitat spre fetiță.

— Sper că i-ați explicat să stea liniștită.

Zâmbetul Irinei a dispărut. Radu, aflat la doi pași, a auzit.

— Mamă, te rog.

— Ce-am spus atât de rău?

Înainte să răspundă, fotograful ne-a chemat pentru poza de familie. Ne-am strâns lângă aranjamentul cu cifra cincizeci. Eu în mijloc cu Dumitru, lângă noi Radu și Irina. Ilinca încerca să deschidă mapa.

— Acum vreau să-i arăt bunicului.

— După poză, i-a spus blând Irina.

Dar foaia a alunecat. Fetița s-a aplecat s-o prindă și a lovit cu cotul un pahar de pe masa din apropiere. Apa s-a vărsat pe jos, lângă pantofii mei.

Nici nu s-a spart paharul.

Cu toate acestea, am prins-o de încheietură.

— Nu poți să stai cuminte nici cinci minute? De asta am spus să rămâi acasă!

S-a făcut liniște în jurul nostru. Ilinca mă privea cu gura întredeschisă. Apoi s-a uitat la tatăl ei.

— Tati, bunica nu mă voia?

Radu mi-a desprins mâna de pe brațul ei. Fără smucitură, fără spectacol. Tocmai liniștea lui m-a speriat.

— Plecăm, a spus.

— Nu fi absurd. Pentru un pahar cu apă?

— Nu pentru apă, mamă.

M-am apropiat de el și am coborât vocea.

— Ne vede toată lumea. Discutăm acasă.

A închis ochii o clipă.

— Iar asta contează acum?

Irina îngenunchease lângă Ilinca și îi spunea că n-a făcut nimic rău. Dumitru ținea foaia căzută. Era un desen cu noi doi, în fața unei case, și cu trei oameni mai mici alături. Deasupra, cu litere strâmbe, scria: „Familia noastră”.

— Radu, nu-mi face asta la cincizeci de ani de căsnicie, am șoptit.

Aveam lacrimi în ochi, dar nici atunci nu mă gândeam limpede la copil. Mă gândeam la invitați, la masa lor, la explicațiile pe care urma să le dau.

— Nu încerc să te pedepsesc, mi-a răspuns. Îmi duc fata acasă. Și până nu înțelegi de ce, n-avem ce discuta.

Dumitru a sărutat-o pe Ilinca pe frunte. Ea i-a întins desenul, dar nu i-a mai spus poezia.

I-am urmărit până la ușă. Am vrut să-i strig, însă în spatele meu cineva a întrebat unde se așază, iar eu m-am întors din obișnuință să răspund.

Petrecerea a continuat.

S-au adus aperitivele, s-a pus muzică, am primit flori și un ceas de perete de la foștii colegi ai lui Dumitru. Când cineva întreba de Radu, spuneam că fetița obosise. Minciuna ieșea ușor. Aveam experiență în a face lucrurile să pară în regulă.

Numai Dumitru nu mă ajuta. Nu mă contrazicea, dar nici nu zâmbea. Ținea desenul împăturit lângă farfurie.

La tort, lumea a cerut să ne sărutăm. L-am atins pe obraz și l-am simțit retrăgându-se puțin. În fotografia de atunci zâmbesc. Știu, fiindcă am primit-o mai târziu.

Cele trei scaune goale nu se văd. Cerusem să fie fotografiată masa din celălalt unghi.

Acasă, aproape de miezul nopții, mi-am scos cerceii în fața oglinzii. Aveam urme roșii pe lobii urechilor. Din bucătărie se auzea apa curgând; Dumitru pusese florile în găleți, fiindcă nu mai aveam destule vaze.

— N-ai spus nimic când au plecat, i-am reproșat.

A oprit robinetul.

— Ce voiai să spun?

— Să-l oprești. E și băiatul tău.

Dumitru s-a sprijinit de marginea chiuvetei. Părea deodată foarte bătrân.

— Tocmai de asta nu l-am oprit.

Am început să plâng cu furie. I-am spus că toți mă judecă, că nimeni nu vede ce-am făcut pentru ei.

M-a ascultat, apoi a scos desenul din buzunarul sacoului și l-a așezat pe masă.

— Ileana, tu ai avut grijă să nu ne lipsească nimic. Dar uite că fetei ăsteia i-a lipsit azi un loc lângă tine.

După aceea s-a dus la culcare.

Am rămas singură în bucătărie, între florile pe care le admiraseră toți. Pe telefon curgeau fotografii și mesaje: „O familie minunată”, „Să vă bucurați de copii și nepoți”. Le citeam și mă uitam la desen.

Dimineața i-am scris lui Radu un mesaj lung, în care explicam cât eram de obosită și cât mă stresase organizarea. L-am recitit înainte să-l trimit. În fiecare rând încercam să mă apăr.

L-am șters.

Am scris din nou: „Am greșit față de Ilinca și față de voi. Îmi pare rău că am făcut-o să creadă că nu e dorită. Nu vă cer să treceți acum peste asta. Când veți putea, vreau să vă ascult.”

Răspunsul a venit seara: „Avem nevoie de puțin timp.”

Nu m-am dus peste ei cu prăjituri. N-am sunat-o pe Rodica să-mi dea dreptate. Am rămas cu răspunsul acela și, pentru prima dată, n-am încercat să grăbesc lucrurile după voia mea.

Au trecut trei săptămâni până când Radu m-a sunat. Am vorbit puțin. Mi-a spus că Ilinca încă întreabă dacă sunt supărată pe ea. Am plâns după ce am închis, nu în timpul convorbirii; nu voiam să ajungă tot el să mă consoleze.

Nu știu cât va dura până va veni din nou la noi fără să ceară voie să atingă fiecare lucru. Știu doar că fața aceea de masă brodată stă acum în dulap, iar pe masa din bucătărie am pus una care se spală ușor.

Am vrut ca nimeni să nu aibă nimic rău de spus despre familia mea și am ajuns să nu mai aud ce avea familia mea de spus. Oare câți dintre noi numim „grijă” dorința de a-i ține pe cei dragi exact așa cum ne convine?