„Rudele Apar Din Senin și Îmi Strică Ziua Liberă”

Era un sâmbătă rară în care nu aveam nicio obligație, niciun fel de muncă și niciun plan. Așteptam această zi de săptămâni întregi. Plănuisem să dorm până târziu, să-mi fac un mic dejun copios și să petrec ziua urmărind serialul meu preferat. Dar, cum se spune, viața este ceea ce se întâmplă în timp ce ești ocupat să faci alte planuri.

Tocmai mă așezasem pe canapea cu o ceașcă de cafea aburindă când soneria a sunat. Nu așteptam pe nimeni, așa că am ezitat un moment înainte de a mă ridica să răspund. Când am deschis ușa, am fost întâmpinat de trei fețe familiare: Vasile, vărul meu, soția lui, Nadia, și fiul lor adolescent, Andrei.

„Surpriză!” a exclamat Vasile, cu brațele deschise ca și cum ar fi așteptat o îmbrățișare caldă.

„Hei, ce faceți pe aici?” am întrebat, încercând să-mi ascund dezamăgirea cu un zâmbet forțat.

„Eram prin zonă și ne-am gândit să trecem pe la tine,” a spus Nadia, cu vocea plină de entuziasm. „Nu te-am mai văzut de o veșnicie!”

I-am invitat înăuntru, deși inima mi-a căzut când am realizat că ziua mea liniștită se ducea pe apa sâmbetei. S-au făcut comozi în sufrageria mea, iar eu m-am grăbit să fac ordine în dezordinea pe care o făcusem în anticiparea unei zile leneșe.

„Deci, ce ai mai făcut?” a întrebat Vasile, trântindu-se pe canapeaua mea și apucând telecomanda.

„Nu prea multe, doar încercam să mă relaxez,” am răspuns, sperând că vor înțelege aluzia.

Dar nu au înțeles. În schimb, au început să povestească pe larg despre viețile lor. Vasile a vorbit despre noul lui job, Nadia s-a entuziasmat despre noul ei hobby, iar Andrei, care devenise un adolescent morocănos, abia dacă ridica privirea de la telefon.

Pe măsură ce orele treceau, frustrarea mea creștea. Plănuisem să petrec ziua în solitudine, reîncărcându-mi bateriile, dar acum eram gazda unor musafiri nepoftiți. Am încercat să fiu politicos, dar răbdarea mea era pe sfârșite.

„Ai ceva gustări?” a întrebat Nadia, întrerupându-mi gândurile.

„Sigur, să văd ce am,” am spus, îndreptându-mă spre bucătărie. Am scotocit prin cămară și am găsit niște chipsuri și biscuiți. Le-am adus și le-am pus pe masa de cafea.

„Mulțumim, ești salvatorul nostru,” a spus Vasile, apucând o mână de chipsuri.

Am forțat un zâmbet și m-am așezat, încercând să mă implic în conversație, dar mintea mea continua să se gândească la ziua pierdută. Am aruncat o privire la ceas, sperând că vor înțelege aluzia și vor pleca curând, dar nu dădeau semne că ar vrea să plece.

„Hei, te deranjează dacă rămânem la cină?” a întrebat Vasile, ca și cum mi-ar fi citit gândurile.

Am fost luat prin surprindere. „Uh, sigur, cred,” am bâiguit, mintea mea alergând să găsească ceva ce aș putea găti pentru ei.

„Groaznic! Putem comanda pizza sau ceva,” a sugerat Nadia, evident inconștientă de disconfortul meu crescând.

Am dat din cap, prea obosit să mai argumentez. Am comandat pizza și mi-am petrecut restul serii ascultând poveștile lor, mintea mea amorțită de frustrare. Când în sfârșit au plecat, era bine trecut de miezul nopții. Ziua mea liberă fusese complet ruinată.

Când am închis ușa în urma lor, am simțit un val de ușurare care m-a cuprins, dar a fost rapid înlocuit de un sentiment de goliciune. Așteptasem această zi atât de mult timp și acum era pierdută, furată de vizitatori neașteptați.

M-am prăbușit pe canapea, prea obosit să mai pornesc televizorul. Am privit tavanul, întrebându-mă cum aș fi putut gestiona situația diferit. Dar era prea târziu acum. Ziua mea liberă se terminase și nu aveam nimic de arătat pentru ea.